Nostalgia pentru dictatura comunistă a devenit recent în România o armă politică redutabilă. Dar ce este, de fapt, nostalgia pentru comunism și ultimul dictator, Nicolae Ceașescu? Cine poate duce dorul umilințelor de tot felul? Nu cumva așa-zișii „nostalgicii” se gândesc la ceva complet diferit? Nu cumva „nostalgia” este doar o altă minciună gogonată din arsenalul războiului hibrid, menită să învrăjbească lumea? Cu sprijinul Fundației Konrad Adenauer, Europa Liberă adună răspunsuri. De la oameni reali cu care stăm de vorbă față către față, fără fițe și fără prejudecăți.

În graba lor spre pământ, picăturile de ploaie se lovesc brusc, în zgomot metalic, de țevile întortocheate ale instalațiilor fostului combinat. Ropotul ploii sună ca un semnal discret de alarmă.

Nu se întâmplă însă nimic.

Vechile clădiri și instalații zac indiferente în iarba deasă, ca niște dihănii preistorice căzute pradă unui somn greu.

Ploaia se sfârșește la fel de repede cum a apărut: soarele se prelinge prin crăpăturile tavanelor din tablă ondulată și se așează pe conductele cu trasee complicate.

Ai senzația că dacă vei trece imprudent pe sub dungile de lumină vei provoca declanșarea unui mecanism secret care, într-un uruit sinistru, va trezi la viață uriașii monștri adormiți ai fostului combinat chimic Victoria.

Nu se întâmplă însă nimic.

Prin labirintul de metal și beton năpădit de verdeață, silueta unui om se deplasează cu o dexteritate care trădează o îndelungată familiaritate cu aceste locuri stranii.

Este fostul inginer mecanic, Ioan Muntean.

A lucrat aici jumătate de secol. A fost reparator, întreținător și verificator la toate instalațiile combinatului.

„Le știu pe toate, pe de rost. Efectiv, «le-am păscut!»”, spune Muntean în timp ce traversează cu pas alergător jungla industrială de țevi și instalații: pune mâna pe „fiare”, le pipăie, le mângâie, ca și cum ar vorbi cu ele.

Brusc, urcă pe o scară care îl duce pe o platformă aflată la peste 30 de metri înălțime. Aici începe să numere într-un limbaj cifrat:

„De aici, se vede «3»-ul, acolo e «2»-ul, dincolo ureea, azotatul...”. Se oprește o clipă, ușor dezamăgit: „«Rășinile» nu se văd de aici”.

Pe vremuri, în zilele pline, cu ture de 12 ore, când supraveghea echipele care lucrau sus, pe instalații, „pe aer liber”, Muntean urca pe scară până la „cota 33” și de câte patru ori într-o oră.

Uneori, ca să scape de discuții interminabile cu colegii de pe platforma înaltă de peste 30 de metri, inginerul Muntean apela la ajutorul lui Marcel.

Acest muncitor necalificat poseda o superputere magică: Marcel era ventriloc și avea talentul de a imita vocile șefilor, ca și cum aceștia l-ar fi strigat, hăt, de departe, pe Muntean „să coboare, că e căutat la birou”.

„Perla industriei chimice românești” din comunism s-a născut prin decret regal

Acum, când coboară scara, inginerul își ascunde greu oftatul. Vechile instalații ale combinatului chimic Victoria sunt acoperite de rugină.

Povestea combinatului și a muncitorilor de la Victoria este strâns legată de cea a orașului. Combinatul e cel care a dat numele orașului, nu invers.

„Este imposibil astăzi să poți separa până la capăt activitățile desfășurate în timp – distinct – aparținând de oraș și respectiv de combinat”, aflăm din monografia orașului, publicată pe site-ul primăriei Victoria.

Similar, este imposibil să separi istoria combinatului chimic, devenit una din poveștile de succes ale propagandei comuniste, de România de dinainte de comunism și ocupația sovietică.

Combinatul a fost înființat în vremea monarhiei: Era anul 1931 când Carol al II-lea a cerut Ministerului Apărării Naţionale să construiască o fabrică de pulberi în zona Făgărașului, fabrică necesară industriei de apărare.

„Până în 1944, aici au lucrat prizonieri ruși. După 1944, aici au lucrat prizonieri nemți”

Soluția a venit în 1936 când în zonă și-a făcut apariția o echipă de ingineri de la compania Ferrostaal AGE din Essen/ Germania.

Au studiat terenul, au cerut rapoarte despre calitatea apei din zonă, au făcut măsurători și au anunțat decizia: aici se va construi fabrica.

Locul îndeplinea toate criteriile geografie, topografice și hidrografice necesare unui complex industrial din industria de apărare.

Proiectul privind Complexul de Fabrici Ucea fusese negociat la cel mai înalt nivel.

În 1938, Ministerul Înzestrării Armatei a încredințat unui grup de firme germane, în frunte cu Ferrostaal, antreprenor general, alături de puternicele companii Rheinmetall, Krupp și Werner Phlaider, proiectarea și construirea unei fabrici pentru producerea de pulberi fără fum în România.

În perioada 1938-1939, Regele Carol al II-lea avea să semneze o serie de decrete regale privind expropierile din zonă și înființarea noii entități industriale: Fabricile Ucea.

Din 1939 până în 1944, la Ucea, adică în locurile unde azi defilează cohorta ruginită de țevi, conducte și rezervoare atât de bine cunoscute de inginerul Muntean, s-a lucrat la foc continuu.

În mai puțin de cinci ani se ridicaseră stațiile de tratare a apei, CET-ul care urma să alimenteze cu energie electrică instalațiile viitorului combinat și o parte din clădirile fabricilor de nitroceluloză, oxigen și acid azotic – atât de necesare producerii viitoarelor pulberi și materiale explozive.

Fostul CET construit atunci e încă în picioare: clădirea, sprijinită de ziduri groase de beton, a fost construită, efectiv în peretele muntelui.

„Acesta este «kilometrul 0» al combinatului”, explică inginerul Ioan Muntean. „Dă-ți seama cum or turnat ăia betonul ăsta cu roaba și cu targa”, sacadează el naiv și plin de compasiune, în timp ce detaliază cum nemții au decis să construiască fabrica „lipită” de peretele Făgărașului și în mijlocul unei păduri de conifere, folosită astfel ca mijloc natural de camuflaj.

Tot el sintetizează într-o singură frază tumultul istoric care a urmat:

„Până în 1944, aici au lucrat prizonieri ruși. După 1944, aici au lucrat prizonieri nemți”.

Victoria, de la SOVROM rusesc la combinat chimic românesc

Vrând-nevrând, muncitorii și prizonierii care au lucrat aici în toți acești ani au pus bazele unei mici comunități: colonia Ucea.

„Ștafeta” dramatică dintre prizonieri a început în 1944 când construcția fabricilor de la Ucea a fost oprită brusc.

În urma dezastrului militar de la Stalingrad (1942-1943), mariile companii germane inclusiv Ferrostaal AGE aveau alte priorități, iar România încerca să iasă din alianța cu Hitler și să se alăture Statelor Unite, Marii Britanii și URSS. Avea să reușească abia pe 23 august 1944, când Regele Mihai a ordonat arestarea mareșalului Ion Antonescu, „conducătorul” preferat de naziști.

Dar trupele sovietice care au intrat în România, chipurile, ca trupe aliate, nu au mai părăsit țara și au devenit, efectiv, trupe de ocupație.

Sub amenințarea lor, la București a fost instalat un guvern marionetă, condus de avocatul Petru Groza și de șeful partidului comunist, Gheorghe Gheorghiu Dej.

Opoziția și vocile critice au fost anihilate, iar monarhia constituțională a României a fost înlocuită cu o republică populară dirijată de la Moscova.

După abdicarea forțată a Regelui Mihai în 1947, au urmat naționalizarea de la 11 iunie 1948 și startul colectivizării (1848-1962), cu alte cuvinte trecerea în proprietatea statului confiscat de Moscova a tuturor capacităților de producție din țară, urbane sau rurale, din industrie, agricultură sau servicii.

Aceasta confiscare de resurse și transformare a statutului în singurul angajator legitim însemna că sovieticii și complicii lor români au înfipt decisiv steagul roșu în România.

Acela a fost contextul în care, în 1949, „Uzinele Ucea” s-au metamorfozat în „Combinatul Chimic Stalin” din cadrul Societății Româno-Sovietice „Sovrochim”.

Sovromurile erau entități economice sovieto-române, create în anii '40-'50, în timpul ocupației sovietice (1944-1958) asupra României, botezată în 1948 Republica Populară Română. În teorie, aceste întreprinderi erau dedicate cooperării dintre URSS și România, în realitate erau rute economice și financiare prin care bunuri, mașini și instalații industriale, precum și sume consistente în valută luau drumul Uniunii Sovietice și al Moscovei. În plus, înalții funcționari sovietici deveneau decidenți cheie în ministere și instituții. Ei erau găzduiți, ca și nomenclatura comunistă autohtonă, în casele românilor deposedați de averile lor. Pentru adjuncții și subordonații din sovromuri, dar și pentru ofițerii ruși din trupele sovietice de ocupație s-au construit în București câteva cartiere.

Născută dintr-o necesitate a mașinăriei de război naziste, transformată apoi într-o emblemă a ocupației sovietice, zona Uzinelor Ucea a devenit terenul fertil în care propaganda Moscovei și-a construit propria bucățică de rai comunist: un combinat de succes ridicat în contextul industrializărilor forțate din epocă.

Și la Ucea, ca și în alte părți, a fost vorba de deportări și strămutări de oameni aduși aici pentru a „construi comunismul”.

Dar comunismul are între punctele forte pasiunea de a rescrie istoria. Așa că la un an de la moartea lui Stalin, în 1954, fosta colonie Ucea avea să fie rebotezată, printr-un decret adoptat în 12 noiembrie de fosta Mare Adunare Națională, „Victoria”.

Vorbim despre un oraș ridicat și construit artificial, practic de la zero, pentru un combinat care număra deja, la acel moment, în jur de 2.700 de muncitori.

Orașul a apărut, pe certificatul său de naștere, într-o zi de toamnă. S-a agățat apoi pe spinarea muntelui unde se întinde și azi.

În aceeași perioadă, liderii comuniști desființează și SOVROM-urile. Fosta „Sovrochim” devine „Combinatul Chimic Victoria”. Regimul lui Gheorghe Gheorghiu Dej, primul dictator comunist, l-a reprioritizat pentru producția de „bunuri civile” în detrimentul produselor cu destinație militară.

Între timp, localnicii au continuat să-și construiască vrând-nevrând viața în jurul combinatului, în micul oraș de munte, pe care au ajuns să-l iubească atât de mult.

O plimbare cu mașina prin Victoria, orașul fără semafoare

În ciuda aerului auster, specific micilor comunități de provincie care se luptă cu demonii trecutului, Victoria rămâne un oraș îngrijit și, cumva paradoxal, cu un farmec aparte.

Mixul de clădiri dreptunghiulare se îmbină de-a lungul străzilor drepte ca într-un set Lego de inspirație nord-coreeană.

Orașul păstrează și acum, în zona centrală, arhitectura și cochetă, și brutală, a blocurilor muncitorești, concepția unui arhitect provenit din fosta republică sovietică socialistă gruzină/Georgia de astăzi.

„Se vede foarte bine influența sovietică a acestor construcții”, spune Traian Borha, fost inginer chimist. El a lucrat în anii 1980 la „secția specială”, de pulberi explozive a fostului combinat.

„Este un oraș mic, cochet”, admite Doru Cioată, care a lucrat și el în combinat, ca șofer la finele anilor '80 și după 1990.

Atunci, ca și acum, drumurile cu mașina erau rapide: orașul, puțin circulat de mașini, nu are niciun semafor. Niciunul.

Doru a fost pasionat din adolescență de mașini și motoare, pasiune moștenită de la tatăl său, care a lucrat și el ca șofer în combinatul Victoria.

„Îmi place foarte mult să merg cu mașina”, povestește Doru în timp ce face un tur al orașului Victoria de la volanul mașinii sale. „De 35 de ani, am mers enorm: cred că am mers 3-4 milioane de kilometri”, zâmbește el.

Câteva mii de kilometri, dacă nu mai mulți, i-a făcut doar cu drumurile prin combinatul de peste 600 de hectare. Rolul lui era să transporte echipe întregi de muncitori de colo colo, inclusiv echipele celor din subordinea lui Ioan Muntean, trimiși să facă reparații de urgență atunci când se strica vreo instalație.

„Lucram pe o mașină de serviciu, se numea microbuzul de serviciu, care era 24 de ore din 24 la dispoziția conducerii sau a dispeceratului: după-masa, de exemplu, dacă se strica un utilaj, plecai și îl aduceai de acasă pe cutare mecanic. Așa începusem să-i cunosc pe toți meseriașii buni care trebuiau chemați să repare lucruri în fabrică. Îi cam știam pe toți după figură: dacă îl vedeam pe unul din cei 2.000 de angajați, știam după față că e din secția cutare”, spune Doru Cioată.

Nostalgia, cea mai rezistentă redută a dictaturii comuniste?

„Perioada de glorie” a combinatului, din anii 1960-1970 este și „firul invizibil” al nostalgiei care încă îi mai leagă pe localnici de amintirile unui trecut de care sunt toți mândri.

Combinatul Victoria a fost considerată o unitate de elită a industriei chimice românești: aici se produceau metanol, formaldehidă, mase plastice, coloranți etc.

Supranumit „perla industriei chimice românești”, combinatul a avut ghinionul să devină cap de afiș în domeniul în care a vrut să exceleze soția dictatorului Nicolae Ceaușescu, Elena. Necesar propagandei, Victoria se bucura de atenția specială a cuplului aflat la conducerea României.

Istorici, profesori universitari din domeniu și mulți martori din anturajul imediat au afirmat documentat și/sau cunoștință directă de cauză că titlurile de academician doctor inginer – inginer chimist – obținute de Elena Ceaușescu au fost prin fraudă, plagiat și impostură.
Propaganda regimului avea deci nevoie de Combinatul Victoria nu numai ca emblemă a muncitorimii profesionalizate și fericite, ci și ca soclu pentru personalitatea Elenei Ceaușescu.
Aflată lângă comunistul ilegalist Nicolae Ceaușescu, încă din anii '40, când partidul promovăduia încă dezmembrarea României, Elena Ceaușescu a devenit în epoca condusă de soțul ei, membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Român și vicepremier.
Mulți demnitari comuniști își amintesc în mărturiile adunate după 1989, că în multe decizii, cabinetul 2 din clădirea CCR al PCR era mai puternic decât cabinetul 1.

Traian Borha este realmente un nostalgic al acelor vremuri și nu-și ascunde sentimentele. Argumentele lui?

„Era o atmosferă care te făcea să te simți util. A fost o perioadă în care chiar nu se punea problema calității produselor: chiar era de calitate ce se producea aici. Erau domenii de top (ale chimiei n.r.) în care România și noi (cei de la combinatul Victoria n.r.) eram și noi în top, în anii 1980. M-am dus, după 20 de ani de la Revoluție, și am văzut în alte părți domenii similare în care alții s-au retehnologizat și dezvoltat în continuare. Și ne-au luat-o înainte! Turcii, ungurii...”, spune Borha.

Nostalgia „după vremurile bune” ale comunismului vine însă cu un set standard de lozinci.

Cele mai utilizate, precum „comunismul a oferit locuri de muncă stabile” ori „oamenii aveau un acoperiș deasupra capului” ori „se găsea mâncare, nu a murit nimeni de foame” sunt, de regulă, fixate doar în perioada „deceniului de glorie” al socialismului ceaușist, între 1968-1978.

Încă de la începutul anilor '60 devenise evident că economia supercentralizată și exclusiv de stat duce la faliment și era nevoie de infuzie de capital și modernizare din Occident. Liderii comuniști, mai întâi Gheorghe Gheorghiu Dej, apoi, mai accentuat, Nicolae Ceaușescu, s-au apropiat de Occident. În august 1968, când acesta evită să trimită și trupe românești contra reformiștilor de la Praga, dezghețul devine clar.
Statele occidentale abia așteptau o breșă în blocul comunist dominat de Moscova, așa că i-au oferit lui Nicolae Ceaușescu și credite, și expertiză. Românii au sesizat astfel o relativă normalizare și chiar înflorire în anumite domenii favorizate de regim, adică inclusiv în chimie și petro-chimie.
Când însă, în anii '80, a fost nevoie de un nou update, contextul geopolitic se schimbase, Ceaușescu a înghețat relațiile cu lumea vestică, iar industria modernizată cu acea gură de oxigen din deceniul precedent s-a prăbușit.

Relativa dezvoltare și înflorire a devenit brusc nulă și a fost aruncată complet în irelevanță de hăul negru în care a plonjat întreaga Românie, după 1980. Și, odată cu ea, și locuitorii Victoriei.

Comunismul își arăta din nou fața hâdă, așa cum apăruse ea, în anii ocupației sovietice din anii '50. Dar eșecul era de această dată unul național, soldații ruși părăsiseră România în 1958.

Au urmat: lipsuri inimaginabile în viața de zi cu zi, calorifere reci în toiul iernii, iarnă după iarnă, cartele pentru alimente ca în vreme de război sau sub asediu, ani de-a rândul, supraveghere, oameni dispăruți sau „sinuciși” după ce exprimaseră vreo nemulțumire, după cum arată arhivele CNSAS cu asupra de măsură, mărturiile adunate de istorici și amintirile celor care au puterea să își amintească.

În economie, ceea ce era la un moment dat tehnologia „modernă” și „de vârf” a devenit perimat. Instalațiile de la Victoria au ajuns, după ani de funcționare, uzate moral și tehnologic.

Echipele lui Ioan Muntean erau tot mai des chemate să cârpească instalațiile.

„Sistemul de întreținere și de reparații preventiv-planificate din anii comunismului s-a modificat, iar reparațiile au devenit predictiv-planificate. Adică, trebuia să intuiești unde urmau să apară defecțiunile”, povestește Ioan Muntean.

În cazul unui rezervor de metanol, „fiecare găurică prin care se infiltra apa și se contamina produsul, trebuia reparată”.

„Ca să repari o piesă metalică, ai nevoie de sudură și în rezervor era tocmai metanolul. Care nu te lasă să sudezi. Se repara cu tot felul de improvizații, până când se golea rezervorul, era curățat, verificat și apoi se făcea reparația corectă”, își amintește inginerul Muntean.

„Vaca” și „masa antidot”. Ce înseamnă de fapt „mă descurcam/ ne descurcam” în comunism

La jumătatea anilor ‘80, aparenta stabilitate socială oferită până atunci de regim s-a prăbușit: din magazine au dispărut cele mai banale alimente, precum laptele, brânza sau ouăle, în condițiile în care carnea ori cafeaua erau de mult timp produse de lux.

Viața în combinat nu fusese niciodată ușoară. A devenit grea. Apoi foarte grea.

„Era așa-numita luptă pentru materii prime”, își amintește Borha. „Că asta era o problemă: ți se cerea să faci planul, dar trebuia să te descurci cu materia primă”, povestește fostul inginer chimist care erau consecințele deciziilor venite de la centru. E vorba, în principal, de o directivă de la mijlocul anilor 1980 care stopase orice fel de importuri, inclusiv cele de materii prime sau piese de schimb vitale pentru combinat.

Muncitorii și localnicii din Victoria s-au adaptat. Pe românește, „s-au descurcat”.

„Era un fel de troc între (combinatul) Arpechim (Pitești) și noi. Ei ne livrau nouă alcool etilic și noi le livram alcool metilic”, spune Borha. Capitalul dispăruse. Economia era blocată. Țara făcea troc. Troc la nivel de combinate și mari întreprinderi.

Dar și la nivel individual, cu diverse „comisioane” la livrare.

Astfel, vagoanele cu alcool etilic de la rafinăria Arpechim Pitești erau așteptate de muncitorii din fabrica de la Victoria și pentru un motiv suplimentar.

Când acestea ajungeau pe platforma feroviară, mai ales în schimburile de noapte, se dădea alarma: „Vezi că a a venit vaca!”. Unde „vaca” era cisterna rotundă și grasă de cale ferată care conținea prețiosul alcool ce putea fi subtilizat și folosit apoi pentru consum propriu.

În plus, combinatul, prin produsele sale, se preta la foarte multe obiecte de uz casnic ce puteau fi folosite la diverse alte trocuri: oamenii își creaseră o industrie paralelă de produse plastice, ojă pentru unghii, sacoșe și, evident, alcool.

Alcoolul și oja de unghii erau „Kentul” și „sticla de whisky” care deschideau uși în Victoria și în întreaga zonă.

Totodată, pe lângă metanol sau pulberi pentru armată, marile secții și utilaje produceau, în paralel, cuțite de vânătoare și topoare pentru localnici.

„Cred că toată lumea are pe acasă un topor de pe vremuri din fabrică. Sau un cuțit de vânătoare, sigur are un instrument de făcut cârnați, unde făceai carne tocată și o împingeai pe maț”, spune Doru.

Muncitorii care lucrau în zonele toxice și în cele mai grele condiții erau îndrituiți, legal, la un produs cu totul special: celebra „masă antidot”. Dar în anii '80, când Ceaușescu izolase complet România de celelalte țări europene, nici măcar pentru cei mai expuși muncitori nu mai aveau parte de protecția absolut necesară.

„Antidot înseamnă că primeai ceva pentru o posibilă otravă pe care ai ingerat-o. Așa se și numea: Cantina-antidot!”, își amintește Doru Cioată care a lucrat o perioadă la o astfel de secție specială. „Am fost detașat la un moment dat la Clei-Formol, o zonă unde efectiv nu puteai sta fără mască, îți curgeau ochii”, explică el.

Dar așa-zisa masă antidot era doar un prânz obișnuit cu o sticlă de lapte în plus. Muncitorii o duceau cel mai adesea acasă, pentru copii, ca să nu mai stea la coadă.

Decăderea. Speranța. Rheinmetall. Victoria

Problemele grave de la finele anilor 1980 s-au transformat după Revoluția Română din 1989 în altceva. Catastrofa umanitară în care dictatura comunistă adusese România s-a atenuat treptat. Noile autorități de la București au deschis frontierele, au importat sau primit donații de milioane de dolari în alimente, medicamente, gaz și energie electrică.

Viața cotidiană începea să revină la normal. Economia a început însă un traseu sinuos și încurcat. Bolile combinatului de la Victoria s-au înmulțit, iar până la finele anilor 1990, chiar și afecțiunile mai noi au devenit cronice.

Prin contagiune, orașul a intrat în letargie.

Numărul angajaților a scăzut, la fel și cel al locuitorilor orașului. Compania – redenumită Viromet – a intrat în 2020 în insolvență după decenii de privatizări nereușite, scăderi drastice ale producției, lipsă de investiții și inclusiv scandaluri legate de poluare, toate ținute „la secret” în perioada comunistă.

Acum, inginerul mecanin Ioan Muntean, acest fac totum reparator al combinatului, se plimbă pe aleile năpădite de buruieni de sub conductele, țevile și instalațiile fostelor uzine. Ochiurile de geamuri sparte din vechile clădiri industriale se cască aidoma unor guri știrbe și disperate, în ruină.

„Astea sunt funcționale și acuma!”, proclamă inginerul, în timp ce arată spre un conglomerat numai de el știut de țevi și burlane, intestinele și venele dihăniilor cenușii din beton și metal parțial ruginit.

„Pot fi pornite instalațiile astea! Cred că sunt vreo 20 de ani de când au fost ultima oară folosite”, adaugă Muntean în timp ce și furia și resemnarea i se amestecă simultan pe chip.

Acum, în Victoria, au rămas în jur de 6.000 de oameni. Forța de muncă a plecat spre alte șantiere și, mai ales, spre alte țări.

Doru Cioată a încercat să-și deschidă un mic atelier auto în oraș.

„La un moment, a dispărut forța de muncă calificată, din atelier, și pe urmă mi-a dispărut și cealaltă forță de muncă necalificată care erau spălătorii auto. Nici măcar acolo nu am mai fost în stare să găsesc lucrători”, spune localnicul.

La Victoria, încep însă căutările pentru forță de muncă: aproximativ 700 de oameni.

Anul trecut, statul român a anunțat exproprierea unei părți a platformei Viromet pentru construirea unei fabrici de pulberi pentru muniție, în colaborare cu marea companie germană Rheinmetall.

Noul teren pe care se va construi fabrica de pulberi este de aproximativ 370 de hectare și conține 651 de clădiri. Terenul a fost acordat societății Pirochim Victoria SA, societate aflată în subordinea Romarm.

Viromet SA, deținătoarea plaftormei expropriate, a contestat însă la Înalta Curte de Casație și Justiție actul emis de Guvern.

Concomitent, România a solicitat și îi va fi alocată suma de peste 16 miliarde de euro prin SAFE, programul de împrumuturi pe termen lung (40 de ani), parte a programului ReArm, a anunțat marți, 9 septembrie, comisarul european pentru apărare și spațiu, Andrius Kubilius.

La finalul lunii august 2025, firma germană Rheinmetall, cel mai mare producător european de armament, a semnat cu România contractul pentru construirea unei fabrici de pulberi pentru muniție în valoare de 535 de milioane de euro.

Construcția fabricii de pulberi pentru muniție va începe anul viitor, va dura trei ani și va crea 700 de locuri de muncă directe în zonă. Astfel, România își asigură materia primă necesară industriei de armament.

Pe terenul platformei, compania națională Romarm, prin subsidiara sa Pirochim Victoria S.A., împreună cu Rheinmetall Waffe Munition GmbH, asociate într-un parteneriat joint venture, urmează să construiasă „Fabrica de Pulberi Victoria”.

Proiectul presupune că Rheinmetall va primi 47 de milioane de euro din partea Uniunii Europene pentru construcția noii fabrici.

Filiala din România – Rheinmetall Munitions România – va produce în țară muniție de calibru mediu pentru infanterie și sisteme de apărare aeriană. Este vorba inclusiv despre proiectile de calibru de 155 de mm, adică muniția compatibilă cu NATO, necesară soldaților români.

Victoria este povestea unui oraș gândit în funcție de o fabrică și nu de nevoile unei comunități. Localnicii au avut o viață frumoasă atâta vreme cât industria a putut livra. Orașul s-a prăbușit odată cu fabrica. Acum apare șansa ca orașul să prospere din nou, odată cu fabrica.

Și dacă bătrânul inginer mecanic are dreptate? Și dacă „fiarele” combinatului au încă o fărâmă de viață în ele? Vor reuși nemții să le trezească din somnul cel de moarte?

Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.