Este 29 iulie 2025. Ministerul Apărării Naționale (MApN) trimite către redacții un comunicat de presă în care combate o nouă campanie de dezinformare din mediul online care privește războiul.

Era a 107-a comunicare publică de la începutul acestui an. Una dintre cele care combat fake news apărute pe internet de la începutul războiului în Ucraina.

În clipul analizat, creat cu inteligența artificială (AI), premierul Bolojan „anunță” intrarea României în război, începând cu luna septembrie. Chipul și vocea par reale, AI-ul e atât de bine folosit încât un utilizator neexperimentat ar putea lua în serios „înregistrarea”.

„Clipul este fals și face parte dintr-o acțiune de manipulare intenționată a opiniei publice. Prim-ministrul României nu a susținut astfel de declarații, iar România nu intră în război”, arată oficialii militari ai statului.

În ultimii ani, MApN a dezmințit un lung șir de teme legate de războiul din Ucraina, exprimate prin știri false și dezinformări.

Printre ele și cea privind o posibilă participare directă, pe front, la apărarea Ucrainei de către militarii români.

Din punct de vedere strategic și inclusiv prin noua strategie de apărare a țării, e exclus în orice ipoteză ca România să ia decizii în afara parteneriatului cu NATO și cu Uniunea Europeană, indiferent care ar fi evoluția conflictului.

Strategia de apărare, adoptată în această săptămână de Parlament și prezentată de președintele Nicușor Dan în fața senatorilor și deputaților, se bazează pe conceptul „independență solidară”. Cu alte cuvinte, România se apără și își protejează interesele proprii, dar prin solidaritate cu aliații din NATO și UE și cu orice alte țări democratice.

România are nevoie de alianța nord-atlatică pentru protejarea securității, a granițelor sale și a regimului ei politic democratic. România are nevoie să fie parte din NATO pentru ca cetățenii ei să se bucure în continuare, neîngrădiți, de libertatea de exprimare, de inițiativă economică și libertatea de circulație.

Aceleași dorințe au exprimat în ultimele decenii și cetățenii ucrainieni. Și Ucraina vrea să facă parte din Uniunea Europeană și din NATO. Dar fiindcă liderul de la Kremlin, Vladimir Putin și întregul angrenaj militaro-industrial pe care îl reprezintă nu au fost de acord ca Ucraina să devină o societate cu adevărat liberă, în care oficialii dau socoteală de cum și-au făcut averile, țara vecină a fost invadată.

Iar de mai mult de trei ani, Vladimir Putin însuși, oficiali ruși și ideologi apropiați de viziunea Kremnului explică lumii că Ucraina nici măcar nu ar trebui să existe, că prăbușirea Uniunii Sovietice a fost o nenorocire și că Moscova ar avea dreptul să decidă ce pot face și ce nu pot face țările vecine.

În condițiile în care Ucraina nu a vrut nimic altceva decât ceea ce România a obținut deja – anume viața în libertate în interiorul a două organizații puternice: cea de securitate, NATO și cea economică, Uniunea Europeană – e bine sau e rău ca România să sprijine din răsputeri, politic și logistic, Ucraina?

Nici nu se pune problema ca soldații români, soldați NATO prin apartenența țării lor la NATO, să ia parte la luptele din Ucraina. Intrarea NATO în război contra Rusiei ar avea consecințe incalculabile la scară planetară.

Dar dacă, apărându-se pe sine, Ucraina apără implicit România și apără Europa, de ce e rău ca românii să ajute din răsputeri Ucraina?

Preferă oare creatorii știrilor false, favorabile Moscovei, capitularea țării vecine? Preferă oare ca forțele ruse să aibă cale deschisă spre inima Europei, exact ca la finele celui de-al Doilea Război Mondial?

Dacă românii nu se încumetă sau refuză să ajute Ucraina, reduta în flăcări din fața tăvălugului rusesc, ce șanse sunt ca ei să își apere, la nevoie, propria țară?

Va rezista România unor încercări grele dacă refuză să-și ajute din toată inima vecinul cotropit de dușmani?

Medana, românca din prima linie a frontului din Ucraina

Pentru câțiva români, răspunsurile au fost limpezi de la începutul invaziei rusești în țara vecină.

Ucraina își apără teritoriul și, în acest fel, își apără și vecinii, inclusiv România.

Acești puțini au plecat în linia întâi pe frontul din Ucraina, pe cont propriu. Cred că orice ajutor dat celor care, în viziunea lor, apără întreaga Europă – chiar și cel individual, e binevenit pentru a aduce liniștea în partea aceasta de lume.

Medana, o româncă de 45 de ani, asistent medical cu ani buni de muncă în străinătate, a plecat voluntar pe frontul din Ucraina, unde e medic de linia întâi și instructor pentru soldați.

Deși i s-a oferit posibilitatea să devină cetățean ucrainean, a refuzat. Ea e convinsă că, apărând Ucraina, apără, de fapt, România, țara pe care o reprezintă cu mândrie în uniformă ucraineană.

„Așa a simțit”, spune Medana, că poate întinde o mână de ajutor acolo unde războiul lasă zilnic plăgi deschise.

A lăsat în urmă confortul de acasă pentru antrenamente dure, într-un grup de 50 de cursanți la infanterie. La început era singura femeie și era privită cu scepticism de colegii bărbați, unii cu pregătire militară sau experiență în Legiunea Străină.​

A fost luată peste picior la antrenamente fiindcă nu știa „să facă nimic”, dar a refuzat să cedeze. A îndurat marșuri de șase și zece kilometri, cu echipamentul complet în spate, până la epuizare, convinsă că, dacă vrea să meargă în linia întâi, trebuie mai întâi să fie la fel de puternică fizic precum camarazii ei.​

Nu a ajuns însă direct în prima linie. A început ca medic într-o bază militară, unde și-a făcut meseria de doctor în paralel cu antrenamentele militare, asumându-și treptat ritmul și regulile vieții pe front. A devenit sergent.

Abia când a simțit că este pregătită fizic, a decis să meargă în linia întâi, acolo unde medicul este, simultan, cel mai important om din echipă și una dintre cele mai vânate ținte.​

Conștientă că dacă medicul rămâne în urmă sau cade într-o misiune, întreaga echipă este vulnerabilă, doctorița încearcă să-i învețe pe soldați să devină propriii lor medici de urgență. Fiecare militar are asupra lui un kit medical, iar Medana îi instruiește cum să-l folosească ca să câștige minute esențiale între rănire și intervenția specializată.​

Viața de zi cu zi pe front nu seamănă cu nimic din ce îți poți imagina acasă, nici măcar dacă ai văzut sute de documentare de război.

Medana povestește cum doarme în sac de militar, mănâncă și alimente expirate – „și n-am murit”, se spală cu apă cărată cu găleata de la singura fântână din zonă și trăiește zile întregi fără curent electric de la rețea, doar cu ajutorul generatoarelor.

Contrastul cu acasă, cu România, e brutal: dacă înainte se uita pe etichete ca să evite E-uri chiar și la saltele „Relaxa”, acum are un singur criteriu – să supraviețuiască și să ajute mai departe.​

Pericolul e continuu. Vine mai ales din aer.

A căpătat o frică instinctivă de drone: când le aude în depărtare, se ascunde imediat. Atacurile sunt rapide, iar dronele vin, de obicei, în roiuri de două-trei, gata să „termine treaba” dacă prima ratază ținta.​

„Reprezint România aici cu mândrie, mă mândresc că sunt româncă”, spune Medana, chiar dacă ea un simplu voluntar și nu reprezintă în vreun fel Armata Română sau vreo instituție românească. România înseamnă „țărișoara noastră iubită, cu bune și cu rele”, pământul, tradițiile și obiceiurile, un loc de care Medana se simte legată indiferent cât de departe a dus-o drumul.​

Spune că nici războiul, nici efortul ei personal nu au șters prejudecățile.

A avut colegi sau a întâlnit oameni în afara unității militare care au redus România la un cuvânt jignitor, „țiganski”.

A avut de-a face cu proprietari care au refuzat să-i închirieze locuințe când au aflat că este româncă, acceptând imediat un coleg care s-a prezentat drept american. Răspunde calm acestor situații: orice țară are părți bune și rele; nu e o idee bună să generalizezi.​

În schimb, Medana trăiește solidaritatea simplă a oamenilor din satele care se află în apropiere de linia frontului.

Deși nu le-a mai rămas aproape nimic din agoniseala de-o viață, localnicii le aduc cartofi, ceapă, roșii – „chestii simple, banale”, dar dovada limpede că ceea ce fac ei e primit cu recunoștință și contează pe pământ. ​

Războiul, o noțiune abstractă?

Deși palpabil și prezent în toate buletinele de știri, pentru oamenii care nu trec prin el, războiul rămâne o noțiune greu de deslușit, depărtată și, uneori, boemă.

De la distanță și fără presiunea urgenței, tinerii români spun că „s-ar duce la război, dar nu chiar”.

Își iubesc țara fiecare în felul lui – Horia, pentru că România i-a „găsit” un loc la una dintre facultățile Academiei de Studii Economice din București, Sebastian, fiindcă i-a dus dorul toată vara cât a fost la muncă în Statele Unite.

Pentru Teo, de fel din Tulcea, ajuns la București cu învățătura, războiul pare cel mai aproape.

El chiar știe ce înseamnă sirenele și bombele care, deși trase la depărtare, zguduie case.

„Fiind în alianța NATO? Țările care fac parte din NATO ar trebui să ne apere, dar și noi, normal”, e de părere tânărul, care îl definește pe noi ca fiind „armata noastră plus voluntarii”.

Dacă n-ar avea cine să apere România, ar merge el pe front, să o facă.

Mădălina spune că are câteva cunoștințe medicale care ar putea ajuta în caz de război.

„Ca să apăr nu cred că am kilogramele necesare, dar voință cu siguranță o am, pentru că îmi doresc ca România să fie apărată”, explică fata.

Cu temeri vagi în suflet despre ce va să vină, tinerii de azi își văd de viața lor de zi cu zi.

Fiindcă România e bine securizată chiar și în acești ani de război, în ciuda problemelor economice și politice, Bucureștiul se străduiește totuși, parcă cu tot dinadinsul, să dea semne că ar putea redeveni Micul Paris, orașul cosmopolit de dinaintea ocupației sovietice care a urmat celui de-al Doilea Război Mondial.

Atmosfera de pe Calea Victoriei și din atâtea alte locuri, ca și ghidurile turistice din ce în ce mai elogioase pentru București, Iași, Craiova sau Cluj, încurajează boema și speranța.

Boemi erau și Bucureștii primilor ani 1940. Așa povestesc cei care și-au trăit tinerețea atunci.

Cea mai nocivă invenție a omului – războiul – era o chestiune îndepărtată pentru bucureșteni, deși România era deja, de câțiva ani, parte a puterilor Axei și lupta alături de naziști pe frontul de est.

Așa începe să-și depene amintirile la Europa Liberă, Victor Guțu, acum în vârstă de 102 ani, veteran de război, refugiat după Dictatul de la Viena, din Clujul ocupat de forțele maghiare, în București, unde a devenit student.

În Bucureștii anilor 1941-1943 se țineau petreceri, Maria Tănase, Zavaidoc sau Cristian Vasile cântau la terase seara până târziu, teatrele și cinematografele erau pline.

Viața rămânea viață în ciuda știrilor de pe front. Unii ar spune că tocmai „datorită” lor. E bine să faci exact ce îți place înainte să fie prea târziu... Efervescența culturală, care se desprinde din memoriile și jurnalele epocii, ținea cumva și de tensiunea în care se mișca societatea.

Politizați sau nu, mai educați sau oameni simpli, românii știau că ce au instalat Lenin, Troțki și succesorul lor, Stalin, nu e bine să se întâmple și în țara lor. Se temeau, oricum de ruși – în epoca modernă, ocupaseră de 11 ori pământul românesc.

De comunism, se temeau și mai abitir. Istoricul Richard Pipes scrie că 13 milioane de refugiați au trecut dinspre Odesa și alte locuri și prin România în timpul marelui război civil prin care bolșevicii și-au consolidat puterea (1918-1921). Grozăviile povestite nu erau de invidiat. Plus că Uniunea Sovietică nu recunoscuse nici un moment Unirea cea Mare de la 1918.

Peste toate fricile și gândurile negre, sunetul alarmelor care țipau ca să obișnuiască populația să se ferească de atacuri aeriene devenise cotidian.

Dar dacă, la începutul primelor exerciții de atenționare a populației, cu toții se îndreptau spre adăposturi, după câteva luni de zgomot, sirenele erau ignorate, iar adăposturile rămâneau goale.

Dar războiul era prezent și avea să își arate pentru bucureșteni fața hâdă.

Pe 4 aprilie 1944, când avioanele americane au atacat Gara de Nord cu destulă imprecizie, provocând un masacru în cartierele din jur, tânărul Victor Guțu stătea la masă cu rudele și cu o mătușă venită în vizită. Locuia într-o casă nu departe de cea mai mare gară a orașului, în incinta fabricii de țigarete Belvedere.

Deși primise de veste de la tatăl său că alarmele anunță de această dată ceva serios, că urmează un bombardament adevărat, nu un exercițiu, Victor și mătușa lui au ignorat sfatul. Nu făcea să se răcească supa...

„Prima bombă a căzut pe un teren de tenis care era la vreo 50 de metri distanță de locuința noastră și vreo 2 metri cubi de zgură au spart de sus geamurile și au intrat în bucătăria noastră. Aveam în spatele casei o grădină cu un chioșc în care am fugit să ne adăpostim. Lipit de peretele de scândură, mă uitam în sus și vedeam niște licurici mici, ca niște fluturași argintii – avioanele americane”, descrie el ziua când a făcut cunoștință cu războiul.

„Următorul val am crezut că va trece, dar a căzut lângă noi, iar un bloc de beton desprins din bordură a trecut la 10 centimetri de chioșc, în fața mea. Nu voi uita asta niciodată. Toată grădina era presarată de bolovani din cauza exploziei. Am fugit apoi spre adăpostul betonat. Eram aici când o bombă a căzut la circa 40 de metri și zguduia totul ca un tramvai scăpat de sub control”, povestește veteranul.

Norocul i-a ținut în viață, dar bilanțul dramatic al lui 4 aprilie 1944 înseamnă sute de oameni uciși de suflul exploziei chiar în adăposturile betonate. „Au murit vreo 300 de oameni acolo, s-a răspândit suflul atât de puternic încât nimeni nu ar fi scăpat dacă nu era acea structură aproape prielnică construită pe bârne de lemn, nu dintr-un bloc masiv de beton cum fusese la alte adăposturi.”

După bombardament, tabloul orașului devastat a provocat coșmaruri.

„Am văzut cai morți în drumurile noastre și cratere de bombe care făceau să pară că pământul ar fi fost rupt în bucăți,” spune Victor, cu tristețe în glas. „Războiul e ceva crunt, ferească Dumnezeu pe oricine să treacă prin asta”, spune el rar.

Își amintește cu amărăciune viața care continua în subterane, cu oameni refugiați în subsoluri, fără apă și mâncare, în condiții crunte. Cam cum trăiesc sute de mii de ucraineni acum, când citiți aceste rânduri.

În bombardamentele de pe 4 aprilie 1944, 2.900 de persoane au fost ucise si 2.100 rănite, inclusiv femei și copii. Timp de mai multe zile, mormane de cadavre arse sau zdrobite sub dărâmături au putrezit pe străzile Bucureștiului. Cifrele diferă în funcție de sursa istorică.

După bombardamente, cursurile Facultății de Construcții unde era student, au fost suspendate.

Nimic nu a mai fost la fel. Victor Guțu și colegii săi au plecat fiecare în orașul lui ca să fie în siguranță. Autorităților au cerut, de altfel, bucureștenilor să părăsească pe cât posibil orașul, dacă au unde să se cazeze. Se întâmpla în București ceea ce o națiune mai fericită decât cea românească (fiindcă a reușit să rămână liberă), cea britanică, arată generațiilor actuale în documentare și filme artistice legate de bombardamentele germane asupra Angliei.

„În iunie ne-au chemat să dăm examenele de sfârșit de an, iar dorința statului de a proteja viitoarele generații s-a arătat clar,” spune el. Din sute de studenți, în anul acela – 1944 – au terminat la timp doar patru. Războiul închidea și învățătura.

Incomparabil mai crunt s-a văzut războiul la Stalingrad.

Și nu numai din pricină că temperaturile au coborât acolo în iarna 1942-1943 și la -42 de grade Celsius. La Cotul Donului – Vologradul de azi – este locul unde a avut loc cea mai sângeroasă bătălie din cel de-al Doilea Război Mondial pentru Armata Română.

Ion Măntescu era în Regimentul IV Vânători de Munte din Divizia Blindată Română. Avea 21 de ani când a ajuns la Stalingrad, în iarna lui 1942, direct din școală. Prima noapte a venit cu primele morți. Erau colegi de-ai lui proaspăt ajunși pe front.

„Eram cam speriat, habar n-aveam.”

Rezistența fizică și psihică a fost duse la limită: „Vă dau cuvântul meu de onoare că trei zile n-am mâncat și n-am dormit. Aveam în raniță pâinea ostașului, o pâiniță mică, care înghețase... băgam în gură și era rece, dar avea un gust plăcut, ca pâinea făcută pe cuptor”.​

Condițiile de pe front erau de o duritate de neînchipuit: „Armata noastră română era foarte bine pregătită militar și patriotic, dar prost îmbrăcată și prost hrănită. Noi nu mâncam decât seara, la ora 10, când veneau bucătarii de la 20 de kilometri cu mâncarea în niște blide din care ne împărțeau fiecăruia. Pleca caldă de acolo, dar, până când ajungea la noi, era cleioasă”.​

Interviul integral cu mărturia veteranului Ion Măntescu îl veți putea citi pe 1 decembrie pe site-ul Europa Liberă România.

A reușit cu întreg plutonul să iasă din încercuirea rușilor de la Stalingrad. Apoi au mers kilometri întregi pe cadavre umane ninse.

„De la soldat până la general eram plini de păduchi... și credeam că mor de râie, scăpam de încercuire, dar muream de râie”, își amintește Măntescu.

Apoi, tot pentru România, Ion Măntescu a luptat împotriva foștilor aliați – nemții, alături de sovietici.

Că anii celui de-al Doilea Război Mondial au fost năucitori pentru România e cel mai delicat eufemism. România pierduse teritorii și la est – Basarabia și Bucovina de Nord, și la vest – Ardealul de Nord. Ba chiar și la sud – pierduse Cadrilaterul în favoarea Bulgariei sprijinită de Germania lui Hitler, cu Balcicul Reginei Maria.

Ca să recupereze aceste teritorii, București a încercat să se alăture celui mai tare, în condițiile în care în 1938 și 1939, Franța și Marea Britanie refuzaseră să ofere garanții de securitate României, garanții de securitate asemănătoare celor cerute azi de Ucraina marilor puteri occidentale.

Or, al Doilea Război Mondial nu a început cu ciopârțirea României, a început cu tăierea unei părți din Cehoslovacia, a continuat cu alipirea Austriei la al Treilea Reich (citește Germania nazistă), iar abia atacarea Poloniei deopotrivă de trupele sovietice ale lui Stalin și de cele naziste ale lui Hitler a declanșat reacția Londrei și a Parisului, iar ajutorul acordat Poloniei a dus la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial.

Marea dilemă a statelor democratice europene și nu numai este cum să ajuți această victimă a agresiunii din secolului XXI, Ucraina – statul atacat care își apără libertatea – fără să declanșezi al Treilea Război Mondial.

Pe de altă parte, de mai mult de 40 de luni de când Vladimir Putin a ordonat la 22 februarie 2022 invadarea Ucrainei, lumea se teme că dacă Kievul cade, Moscova nu se va mulțumi cu teritoriul ucrainean.

Pacea nu poate fi durabilă dacă ea se face peste capul Ucrainei, prin capitularea ei. „Cu toții vrem ca acest război să se termine, dar contează și modul în care se termină”, spunea vicepreședinta Comisiei Europene, estonianca Kaja Kallas, la final de noiembrie 2025.

„Primul pas trebuie să fie un armistițiu complet și necondiționat... dar, în acest moment, nu vedem niciun indiciu că Rusia ar fi pregătită pentru un armistițiu. Rusia nu își reduce forța militară, ci o intensifică. Trebuie să trecem de la o situație în care Rusia pretinde că negociază la o situație în care Rusia trebuie să negocieze. Ne apropiem de acest obiectiv”, declara oficiala europeană în contextul negocierilor de la Geneva din 23 noiembrie, negocieri impulsionate de îndemnul lui Donald Trump, de încheiere rapidă a păcii.

75% dintre români, de acord cu înrolarea voluntară

Or, dacă Ucraina va fi forțată, deși își apără libertatea, să facă concesii teritoriale, se poate vorbi de calm și echilibru în Europa?

Învățații și militarii știu mai bine. Cert este că Europa se reînarmează prin programe de miliarde de euro. SAFE e unul dintre ele. Iar multe state își pregătesc populația pentru ce poate fi mai rău.

România a început abia recent să facă acest lucru în mod vizibil. Ministerul Apărării Naționale a anunțat stagii plătite de militar voluntar.

Politologul Remus Ștefureac, directorul Inscop Research, spune că sprijinul pentru stagiul militar voluntar este majoritar în România – 75% dintre români s-au declarat în favoarea acestei măsuri.

El subliniază motivațiile pentru acestui sprijin. Ele sunt legate de patriotism și nevoia de securitate în contextul geopolitic actual: „Există un public consistent care rezonează la teme de patriotism, fie că vorbim de patriotism generic, fie că sunt revoltați față de întârzierile cu care România a fost primită în Schengen sau arborarea steagului unde atașamentul este foarte ridicat”, explică Ștefureac.

Încrederea în armată a crescut clar de la începutul războiului din Ucraina. În toamna lui 2025 a ajuns la niveluri foarte ridicate, între 60 și 70%. „Este și un refugiu al unei părți a populației, care vede în armată un element de protecție în contextul războiului, explică politologul.

În armată există încă singurii români care au trăit un război în timpul vieții lor.

În teatrele de operații din Irak și Afganistan și-au pierdut viața 31 de români, iar peste două sute au fost răniți.

E contribuția ne-financiară a României la securitatea, pacea și liniștea reală (nu electorală) pe care o garantează românilor de acasă Parteneriatul Strategic cu Statele Unite, cel cu Marea Britanie și apartenența la NATO.

Daniel Porumb a fost rănit grav într-o misiune de menținere a păcii în numele României. Avea 27 de ani.

Timp de 16 ani a fost imobilizat la pat. În 2023, a ajuns la Dusseldorf la Jocurile Invictus – competițiile sportive pentru răniții din teatrele de operații din întreaga lume. Apoi, după doi ani de antrenamente crâncene, a aflat că poate concura, din nou, sub steagul României.

Când armele tac, performanța ia locul luptelor letale.

Daniel a ajuns, în doi ani, să ocupe locul 1 la Invictus Games Vancouver & Whistler, la rowing (canotaj în sală), atât la proba de 1 minut, cât și la cea de 4 minute. A câștigat și competiții de schi.

Pentru el, bucuria de a reprezenta România este la fel de mare pe pârtie sau în sală.

„Faptul că am reprezentat România și am avut aceste activități sportive la probele de o oră sau la sau la cea de ski asistat a fost o onoare, pentru că o consider ca și cum aș fi continuat activitatea militară”, mai spune veteranul de secol XXI, Daniel Porumb

„Ca să acceptăm prezentul, trebuie să știm trecutul”

În toamna lui 2025, Darius Petre este student, așa cum era Victor Guțu în primăvara lui 1944.

Darius a terminat Istoria și studiază pentru un master în Istoria Comunismului. O epocă despre care știe nu doar din cărțile de la facultate, dar și de la părinții săi. O epocă ce a cunoscut alte feluri de barbarii decât războiul. Se uită cu ochi de profesionist la toată situația internațională din jurul României.

Înțelege fiecare mișcare și nu poate ignora că totul se poate deteriora pe nesimțite. S-a mai întâmplat asta.

„Acum, la rece, aș spune că plec să-mi apăr țara”, răspunde răspicat tânărul la întrebarea: „Dacă ar fi nevoie, ai pleca pe front pentru România?”

El crede că fiecare dintre cei care își iubesc țata trebuie să devină modele vii pentru cei din jur. „Dacă fiecare lasă pe altul, ce se va întâmpla?”. Fiecare poate deveni „influencer” pentru România, e drept un alt fel de „influencer” decât cei de pe TikTok sau Instagram.

„N-o să putem să ne compărăm niciodată cu Iuliu Maniu, cu Brătianu, cu alți făuritori ai Unirii, cu Regele Ferdinand sau Regina Maria. Dar cred că ar trebui să se conștientizeze nivelul de unitate și de spirit civic care ar trebui să se dezvolte în rândul populației din prezent”, explică Darius.

La fel ca Darius, românii susțin în marea lor majoritate orientarea către Vest și alianțele cu NATO și UE.

În ceea ce privește războiul din Ucraina, „aproximativ 55% spun că Rusia ar trebuie să se retragă și să returneze toate teritoriile ocupate ilegal. În schimb, aproximativ 33% sunt de părere că Ucraina trebuie să facă concesii Rusiei”, explică sociologul Remus Stefureac percepția românilor despre modul în care ar trebui să se încheie războiul de la granițele României.

În privința pericolelor pentru securitatea națională, românii percep Rusia drept amenințarea principală: „Rusia se detașează cu peste 40% dintre răspunsuri ca stat care susține cel mai mult acțiuni dezinformative, știri false, propagandă în România.”

Ca războiul să nu treacă dincolo de eticheta „hibrid”, ucrainenii țin piept, de aproape patru ani, dorinței lui Vladimir Putin de refacere a ceea ce experții denumesc „Rusia Mare” – un conglomerat de state și teritorii luate cu forța, uneori cu populații șterse de pe fața pământului și înlocuite cu ruși.

Rezistența Ucrainei e un efort colectiv în care luptă, alături de ucraineni și alte etnii, cetățeni ucraineni sau nu.

Pe front sunt și etnici români de naționalitate ucraineană. Unii s-au înrolat voluntar chiar de la începutul războiului.

Vasile Palamariuc este ofițer în armata ucraineană și e pe front de patru ani.

Acum e în Donețk, regiune pe care Rusia o vrea neapărat și exact în locul unde, acum 82 de ani, un alt român, Ion Măntescu își căuta drumul spre casă plin de păduchi și râie, fugind de ruși.

Din prima zi de armată, Vasile Palamariuc s-a înrolat într-un detașament din orașul natal. În decembrie 2025, e pe prima linie a frontului.

„Sunt înrolat de pe 24 februarie [2022], în regiunea Harkov mai înainte, de unde am plecat la finalul lui august 2022. Și de atunci mă aflu în aceste regiuni Donețk, Lugansk, Harkov – în funcție de locul unde ne aflăm și unde e unitatea mea. Lângă orașul Liman au fost cele mai grele lupte pentru detașamentul nostru. Aveam și noi puțină experiență, nu era lupta de drone, ci se lupta în mod obișnuit. Metoda rușilor pe care o folosesc acum, cu grupuri de doi-trei care înaintează, era atunci invers: înaintau cu grupuri mari 70 -80-100 de persoane. E complicat de oprit invazia”, explică Vasile Palamariuc.

E din satul Voloca din regiunea Cernăuți, e român și se laudă cu asta.

„Când m-am înrolat, ca cetățean al Ucrainei, gândul a fost că merg să apăr Ucraina. Când au trecut ani și războiul nu se oprește, îmi dau seama că noi oprim o putere mare care poate să ajungă și în România. Cu viața ucrainenilor se oprește năvala care poate ajunge și în România”.

Pentru Vasile, România este țara strămoșilor săi, Ucraina – a copiilor săi.

La începutul războiului, lui Vasile îi era teamă să își istorisească public povestea. Se ferea să apară în interviuri, să se știe unde e și ce face. Păstra tăcerea mai ales pentru copiii lui, copii care au trecut de la pruncie la adolescență cu tatăl lipsă, plecat pe front. Credea că, astfel, îi protejează de război, de ură, de orori.

A înțeles însă treptat că din război nu scapă decât învingătorii. Copiii și toți ceilalți trebuie să înțeleagă că pentru învinși nu există decât prizonieratul sau moartea.

Iar istoria arată că agresorii nu devin mai omenoși nici pe timp de pace.

În război, nu există un Plan B.

Ca să îți păstrezi șansele la viață pentru tine și pentru ai tăi, libertatea este singura opțiune.

Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.