Cu mișcări egale, atent măsurate și învățate în zeci de ani, Florica Mirică taie ardeii grași fâșii subțiri. „Țac, țac, țac” se aude rar, ca un metronom, cuțitul pe blatul mesei. „Țac, țac”. Femeia stă în curte, la umbra casei, și speră la o adiere de vânt. Nu vine.

Sunt 42 de grade Celsius - tocmai a primit alertă de caniculă pe telefon. La umbră, în curte, doar câte o muscă care mai mișcă sau vreun porumbel rătăcit, pe casă. În rest, totul e amorțit.

Când termină grămăjoara de ardei, femeia trece la morcovi: îi spală cu mișcări lente în ceaun apoi, țac-țac, îi taie și pe ei bucățele mici. Pregătește legumele de ciorbă ca să le pună la borcane, pentru iarna care va veni.

Peste câteva zile, împlinește 75 de ani.

De când a ieșit la pensie, s-a mutat la Răsmirești, în județul Teleorman, la 70 de kilometri de București, în casa moștenită de la părinți de soțul Ioan, în vârstă de 74 de ani.

„E casa de la bunici, aici m-am născut și eu”, spune bărbatul fără să-și ascundă mândria.

Stă pe un taburet, alături de soție, și o privește cum toacă legumele. „Ea nu e de-aici, e din Siliștea” și arată cu toiagul spre vest. Cale de cinci curbe largi și-o pădurice mai încolo, pe câmp, e satul în care s-a născut femeia.

S-au văzut și plăcut în Răsmirești, s-au căsătorit și au muncit apoi 45 de ani în București. Ea, controlor tehnic de calitate în industria textilă, el – macaragiu construind orice-i cereau comunismul sau capitalismul anilor 1990 – 2000.

„După ce-au murit bătrânii (părinții soțului, n.r.) și-am ieșit la pensie, am venit aici”, spune ea.

„Am stat o perioadă, mai ales vara, ne-am întors la București, iar am venit aici până ne-am stabilit cu totul”, adaugă femeia.

Locuința din Capitală i-a rămas băiatului care vine, din când în când, în vizită. Cu nora și copiii. Vor doar aer curat, nu și legume. „Nu le plac astea.”

Dacă nu s-ar fi mutat, gospodăria în care s-au născut și au crescut cel puțin trei generații din familia Mirică rămânea pustie. Cum sunt deja 92 din cele 400 de case ale comunei.

În 1925, aici erau 1.670 de suflete. Recenzorii au mai găsit 887 în 2021.

„Bătrânii mor, tinerii nu vin”, explică Florica Mirică de ce au rămas case goale inclusiv în apropierea gospodăriei lor.

„E greu. Uite, trebuie reparat gardul și n-avem bani. Mâncarea e mult mai scumpă aici ca la oraș”, spune ea care ar fi principalele necazuri.

Cinci iepuri și cinci găini sunt toată averea gospodăriei. Au avut mai multe păsări, dar le-au murit. Au câteva rânduri de porumb în curte, dar a început să se usuce.

„Uite, Dumnezeu nu ne mai dă ploi. Au secat toate fântânile, nu mai avem nici cu ce uda”, spune femeia în timp ce, țac-țac-țac, grămăjoara de morcovi se tranformă-n cubulețe.

Singurătatea românească & turcească a bătrânei Alexandrina

„Intră, Liliană, intră”, strigă din casă Alexandrina Iancu, o femeie care a ajuns la 88 de ani.

Cu un scârțâit prelung, de fier neuns din mileniul trecut, ușa se deschide, iar Liliana Vlaicu, asistentă socială la primăria Ciocârlia/ jud. Ialomița, intră în odăița în care bătrâna Alexandrina își petrece mai tot timpul, întinsă în pat.

Televizorul nu-l mai deschide, că abia mai vede cu un singur ochi, iar urechile greu mai prind zgomotele puternice.

„Aci stau și zi, și noapte, unde să mă duc? Mai am și eu vecinii de peste drum, mai ies acolo-șa în băț, așa mai stau, altceva ce să fac?”, răspunde domol după ce e întrebată de mai multe ori și din ce în ce mai tare, ce mai face.

Asistenta socială trece din când în când să vadă care-i mai sunt nevoile. Un vecin și-un nepot completează echipa de sprijin. Nepotul vine de la București, de la 60 de kilometri distanță.

„Mâncare? Mai mă târăsc eu așa, cu un ochi, așa, mai pe ușă, mai cu bățul. Dar fac la o săptămână, o dată, o ulcică de ciorbă de două kile”, spune bătrâna.

În ceața vârstei rostogolește, zi de zi, cam aceleași gânduri despre cei doi băieți. Amândoi au murit. Unul dintre ei a fost strivit de o mașină de balotat paie, pe câmp, cu jumătate de veac în urmă, pe când avea 14 ani. Al doilea băiat l-a pierdut în urmă cu 17 ani. Și soțul i-a plecat după feciori, de opt ani.

Îi mai trăiește o fată, măritată de trei decenii „tocmai în Turcia”. Toamna trecută, fiica a încercat s-o aducă alături de ea.

„Am stat cinci săptămâni, m-am îmbolnăvit... Nici mâncarea nu-i ca la noi, ei au altă mâncare. De vorbit, cu cine să vorbești? Stăteam singură în dormitor acolo, că n-ai cu cine. Are trei băieți, niciunul nu vorbește românește. Veneau... ce le spuneam și eu... dădeau din umeri, nu știau ce zic, eu nu știam ce zic ei”, rezumă bătrâna periplul turcesc.

„Ca la casa ta nu-i nicăieri.” Așa că s-a întors în Ciocârlia.

Un sfert din cele 410 gospodării ale comunei sunt părăsite. Cel mai probabil, numărul lor va crește pentru că mulți dintre cei 726 de localnici rămași sunt în vârstă.

„Vechii proprietari au decedat și moștenitorii sunt plecați. Cei mai mulți în străinătate și nu vor să vândă”, arată Liliana Vlaicu (41 de ani) care e situația actuală.

Sunt gospodării abandonate de zeci de ani.

Distanța față de București e de doar 60 de kilometri, față de Buzău – 40 km. Cu toate acestea, zona nu e atractivă imobiliar.

Vlaicu dă vina pe prețuri - aproximativ 10 euro/mp - și pe moștenirile nedezbătute.

„Avem o familie din Italia care a cumpărat, vin mai mult vara, în vacanță. Mai avem și din alte zone, de prin Teleorman au cumpărat recent o casă”, face asistenta socială o scurtă radiografie activității imobiliare.

Cei care vin nu completează golurile lăsate de cei care pleacă: în 2021, Ciocârlia aduna 761 de localnici, cu 45 mai puțini față de 2011.

„Anul ăsta n-am avut nicio naștere”

În satul Valea Unghiului, din județul Prahova, gâzele și câțiva cocoși sunt singurele vietăți care tulbură liniștea. Pe străzi, nu e nimeni. Nici nu prea mai are cine să fie. Dacă la sfârșitul secolului al XIX-lea, aici erau 320 de oameni, în 2022 mai locuiau 79.

Printre ei, și Ion Stroe (44 de ani). După vârstă ar putea fi definit drept un bărbat în putere. Puterea lui a început să scadă în urmă cu 16 ani, când a fost diagnosticat cu scleroză multiplă. Acum aproape a dispărut.

„Boala lui Luchian”, spune Stroe și zâmbește. Jur împrejur, în casă, în tindă, în bucătăria de vară stau înghesuite tablouri, multe replici după Grigorescu ori van Gogh.

„Nu e ceva deosebit. E așa, ca munca oricărui gospodar de-i place arta”, mărturisește bărbatul și ne invită în casa moșgtenită de la bunici, unde o cameră întreagă e plină cu mici obiecte sculptate. Intră și el, poticnit, sprijinit de-un băț.

„Acestea sunt toate lucrurile făcute de mine: aici este o căruță cu jug de bou și cu chipul animalului, vedeți? Acesta este un portret de capră. Aceasta este o pasăre a sufletului, o pasăre ciudată, o pasăre care nu există, așa ceva... din inspirație. Fiecare lemn are povestea lui, reprezintă ceva”, spune bărbatul.

Cum supraviețuiește, din moment ce abia se mișcă?

„Cineva din comună vine odată la două zile și ne aduce pâine, roșii, ce ne mai aduce el”, explică Stroe. Un văr îl mai vizitează, la două-trei zile și cam atât.

Oameni mai mulți vede o dată pe lună, când salvarea îl duce 80 de kilometri până la Spitalul Colentina din București, pentru tratament.

Oameni mai mulți a mai văzut și-n urmă cu doi ani, în comisia medicală din Ploiești care a decis că nu are nevoie de însoțitor, deși fiecare mișcare a sa e un test de efort tot mai greu de trecut, iar starea i se deteriorează de la o lună la alta.

În rest, sunt zile întregi când nu vede pe nimeni.

În Jugureni, comuna prahoveană din care face parte și satul Valea Unghiului, au rămas mai puțini oameni decât case: 460 de suflete și 537 de locuințe. 128 sunt neocupate, 218 - case de vacanță, mai tot timpul goale și ele.

„Cetățenii comunei noastre au decedat, iar moștenitorii ba nu și-au dezbătut succesiunile, ba sunt în alte localități și nu vin decât dacă ies la pensie”, spune Eugenia Chirică, agent agricol în Jugureni.

„Tineret mai e foarte puțin, copii mai deloc. Anul ăsta n-am avut nicio naștere.”

Una dintre cele mai vechi case părăsite din Jugureni e în satul Marginea Pădurii: gospodăria a aparținut soților Veta și Nicu Șerbănescu.

Cumpărată în urmă cu vreo trei decenii, a stat nefolosită. Recent, a fost scoasă din nou la vânzare.

Peste drum de această casă, Dorina Șerbănescu își trăiește bătrânețile. Are 93 de ani.

„În capul satului, acolo mai e o familie cu copii, o babă și altă babă și încolo nu mai e nimeni. E satul pustiu”, analizează rapid situația demografică.

Cum procedează dacă are nevoie de mâncare?

„O fată din Jugureni (3 km distanță, n.r.) are magazin aci în colț și ne aprovizionează. Umblă din poartă în poartă și ne aduce pâine. Îmi pun sacoșa în poartă, îi pun banii, femeia își ia banii. Și lumina i-o plătesc ei, și televizorul, și gunoiul și toate i le plătesc.”

În toate comunele vizitate, inclusiv în Jugureni, infrastructura este în stare foarte bună: străzile principale sunt proaspăt asfaltate, la fel și multe dintre cele secundare.

Școlile, căminele culturale, primăriile, posturile de poliție funcționează și ele, în mare parte, în clădiri reabilitate. Cu toate acestea, cleștele abandonului mai strânge puțin, an după an.

O brumă de speranță a ajuns și la Jugureni, unde 218 din cele 537 de locuințe sunt case de vacanță.

„Mai ales după pandemie, foarte mulți bucureșteni s-au îndreptat încoace. Le place zona și se aduc unul pe altul”, explică agentul agricol Eugenia Chirică explozia imobiliară.

Nu trebuie să treci prin cramele de la Tohani, Călugăreni sau Pietroasele, din imediata vecinătate, pentru a remarca farmecul zonei.

Peisajele de la poalele Carpaților își scriu singure povestea, iar cele câteva pensiuni, în construcție, arată că se naște un fir de interes.

În ultimii ani, spre satele abandonate din apropierea Bucureștiului merg mai ales vârstnici, să îmbătrânească și mai mult sau mai puțin tineri - ca să mai iasă din oraș și să se relaxeze.

Puțini sunt cei care vin trăiască.

Cum se împart locuințele neocupate în România

Conform Institutului Național de Statistică, pe 1 decembrie 2021, România avea 10 milioane de locuințe, care totalizau 27 de milioane de camere.

Un sfert dintre ele au fost declarate neocupate.

Rural și urbanul își împart aproape la egalitate cele 2,5 milioane de locuințe goale din România: 1,26 milioane în orașe, restul de 1,25 milioane în sate.

În topul orașelor, Bucureștiul conduce detașat, cu 218.000 de locuințe goale, urmat de orașe din județele Iași (62.000), Constanța (53.000), Brașov (53.000) și Timiș (51.000).

Aglomerarea București – Ilfov conduce și la nivelul județelor, conform datelor furnizate de INS, cu un total de peste 298.000 de unități. Pe următoarele poziții sunt județele:

• Iași, cu un total de peste 127.000 de locuințe neocupate
• Argeș (98.600)
• Prahova (89.000)
• Bihor (87.000)
• Timiș (85.000)
• Cluj (85.000)

Fenomenul cu care se confruntă acum România nu este unul neobișnuit. În Italia, de exemplu, aproximativ 7 milioane (22% din total) de locuințe sunt neocupate. În insule, numărul lor ajungea în 2021 până la o treime, arată cotidianul La Stampa.

În Spania există 3,8 milioane de locuințe (14% din total) – care sunt neocupate, conform publicației Arena Construcțiilor.

Numărul mare a generat un fenomen cu care, deocamdată, România nu s-a întâlnit decât pe alocuri: okupas. Este vorba de cei care intră ilegal și locuiesc în proprietățile goale.

Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.