În ultimii ani, tot mai multe voci idealizează epoca lui Nicolae Ceaușescu, invocând „ordinea”, „disciplina”, ba chiar și „credința” unui trecut fals luminos.

În realitate, regimul comunist – impus de ocupația sovietică și condus, pe rând, de Gheorghe Gheorghiu-Dej și de Nicolae Ceaușescu – a fost ateu. Ideologia comunistă îl neagă pe Dumnezeu. Impus de tancurile Moscovei, comunismul a interzis simbolurile creștine în spațiul public, a estompat prin toate mijloacele importanța sărbătorilor religioase, a împiedicat Bisericile naționale - Ortodoxă, Catolică și Greco-Catolică - să-și catehizeze enoriașii și a distrus monumente istorice ridicate din credința secolelor trecute.

În București, demolările ordonate în anii ’80 de cuplul Nicolae și Elena Ceaușescu au fost imprevizibile și haotice. Deciziile veneau de sus, uneori peste noapte, iar cartiere întregi intrau în șantier (citește „demolări”) fără un plan coerent. Sub pretextul „sistematizării” și al „reconstrucției Capitalei”, cei doi au transformat orașul într-un spațiu al fricii și al uniformizării.

Pentru Ceaușescu, arhitectura devenise forma predilectă de manifestare a puterii absolute: voia o capitală care să-i poarte amprenta, construită după o ordine monumentală, fără trecut.

Proiectele megalomane ale Bulevardului Victoria Socialismului și Casei Republicii trebuiau să refacă centrul Capitalei după imaginea conducătorului, peste straturi de istorie rase cu totul.

După cutremurul din 1977, prima victimă a acestui proces a fost Biserica Enei, de lângă Universitate, locul de unde avea să pornească peste 12 ani Revoluția Română de la București.

Arhitecta Dorothee Hasnaș istorisește că experții declaraseră Biserica Enei sigură, fisurile erau puține și superficiale, însă a fost lovită intenționat cu macarale așa încât demolarea să pară justificată. După cum veți vedea, dărâmarea în sine are o poveste copleșitoare, redată în cuvintele arhitectului Radu Ștefănescu, atunci student în anul V la Institutul de Arhitectură.

El a surprins totul cu aparatul de fotografiat: blindatele trăgeau cu cabluri de oțel de turle, ca să le smulgă din loc, dar nu reușeau. După ce au fost aduse cabluri și mai puternice, motoarele s-au oprit înaintea asaltului final. Apoi s-a făcut beznă și, în beznă, turla s-a prăbușit.

Era 30 aprilie 1977 – începutul unei tragedii ca în vreme de război.

Câțiva ani mai târziu, în primăvara lui 1984, a venit rândul Bisericii Spirea Veche din cartierul Uranus, zona în care se află acum Palatul Parlamentului, Ministerul Apărării Naționale și Catedrala Națională, sfințită recent.

Biserica Spirea Veche fusese ridicată în secolul al XVIII-lea și era foarte îndrăgită de locuitorii cartierului. A fost dinamitată pentru a face loc noului Centru Civic.

Georgeta Bădulescu, martoră directă, își amintește cum, în doar câteva zile, biserica în care se cununase și își botezase copilul a dispărut complet.

În vara lui 1987, aceeași soartă avea s-o aibă și Biserica Sfânta Vineri Herasca, de pe Calea Călărași, din imediata apropiere a Pieței Unirii. O biserică a cărei restaurare, de la temelie la fresce, fusese încheiată cu numai doi ani în urmă.

Preotul Gelu Bogdan, care a slujit acolo din 1975, povestește că inițial se discutase ridicarea unui bloc în fața bisericii, pentru a o ascunde. Când Elena Ceaușescu a revenit însă în zonă, a ordonat scurt: „Jos porcăria!”.

Ultima liturghie de la Biserica Sfânta Vineri s-a ținut duminică, 14 iunie 1987. „Joi noaptea și vineri, trei sferturi din ea era deja la pământ. Au fost strigăte, plânsete”, povestește preotul.

La căpătul acelei zile de vineri, 19 iunie 1987, peste ruine au apărut lumânări aprinse: „Atunci s-a strigat pentru prima oară «Jos comuniștii, Jos Ceaușeștii».”

În doar câțiva ani, între 1977 și 1989, zeci de biserici au fost șterse, mutate sau ascunse în spatele blocurilor, într-un București redesenat după ambiția familiei Ceaușescu.

Sub pretextul „sistematizării” și al „reconstrucției Capitalei”, Nicolae și Elena voiau un oraș fără Dumnezeu, fără biserici și fără istorie.

Povestea acelor ani se schițează astăzi, în speranța unor vremuri mai bune și a unor autorități mai înțelepte, din vocile celor care au trăit și au documentat demolările – arhitecți, fotografi, cercetători și foști locuitori ai Bucureștiului dispărut.

Dincolo de cifre și planuri și în ciuda aerului european pe care și l-a recăpătat în ultimele decenii, Bucureștiul continuă să își ducă și acum crucea de Capitală desfigurată: de la icoane coborâte în grabă din altare și bucăți de sculptură în piatră, veche de secole, luate pe ascuns din moloz și păstrate cu frică, la turle ascunse printre blocuri și bulevarde trasate peste case și suflete.

1971 și 1977. Punctele de cotitură pentru cum avea să arate orașul

La începutul anilor ’70, în ciuda existenței a (deja) două decenii de comunism, Bucureștiul purta încă amprenta unui oraș stratificat, în care vechiul și noul coexistau, nu se anulau reciproc.

Casele din secolele trecute se înșirau pe străzile înguste din centru, iar blocurile moderniste din anii ’30 trăiau alături de vile interbelice și biserici-monument.

Apoi, în 1971, totul a început să se schimbe.

Nicolae Ceaușescu fusese ales cu doar câțiva ani în urmă, în 1965, secretar general al Partidului Comunist Român (PCR). Venind după 20 de ani de arestări în masă, naționalizare, colectivizare, generalizarea controlului statului în economie, a supravegherii poliției politice, precum și a supremației propagandei și cenzurii, exact ca în Uniunea Sovietică, Nicolae Ceaușescu părea să aducă o perioadă de liberalizare.

Primii ani ai conducerii sale – între 1965 și 1971 – au fost marcați de o relaxare relativă a cenzurii, de o deschidere spre Occident și de o aparentă distanțare față de Moscova. Istoricii o numesc fie „etapa de liberalizare”, fie „perioada consolidării puterii”. După această fază, însă, urmează o schimbare bruscă de direcție.

După vizita oficială în China comunistă și Coreea de Nord, la fel de comunistă, Nicolae Ceaușescu se întoarce fascinat de ceea ce vede acolo: orașe-gigant, bulevarde uriașe, parade care pun omul la scară simbolică și nu reală.

În acea vară, 1971, lansează „Tezele din iulie”, un set de directive ideologice care inversează liberalizarea anterioară și impun o nouă dogmă culturală. Din acel moment, inclusiv direcția dezvoltării urbane se schimbă.

După cum spune arhitecta Dorothee Hasnaș, „1971 a fost începutul revoluției culturale autohtone”, când urbanismul încetează să mai fie un instrument de planificare și devine o formă de propagandă.

În documentele de partid din acea perioadă, inclusiv în „Raportul Congresului al XI-lea al PCR din 1974”, expresii precum „sistematizarea teritoriului, a orașelor și satelor” devin formule recurente, menite să legitimeze intervenția totală asupra spațiului urban. Limbajul birocratic al planificării ascundea, în fapt, ambiția de control absolut asupra orașului și asupra oamenilor care îl locuiau.

Noua ideologie a măreției socialiste avea nevoie de o scenografie pe măsură.

Orașul trebuia să fie transformat într-o vitrină a puterii. Vechiul București era un obstacol.

Legea 58 din noiembrie 1974 legitimează demolările din inima tuturor orașelor țării pentru construcții noi, precum și apariția la sate a unor clădiri de locuit cu minim două nivele.

Totul trebuie să înceapă dinspre centrul spre periferia localităților. Arhitectura trebuia să reflecte regimul și să permită controlul strict asupra cetățenilor. Astfel, locuințele erau standardizate la minimul necesar, iar sporirea densității populației pe kilometrul pătrat devine un scop în sine.

În preambul, legea invocă Conferința Națională din 1972, când Partidul Comunist Român a stabilit „obiectivele şi direcţiile principale ale sistematizării teritoriului şi localităţilor”, „îmbinând organic criteriile de eficiență economică cu cele de ordin social, să asigure organizarea şi amenajarea pe bază de plan a oraşelor şi satelor, restrîngerea perimetrului construibil al localităţilor la strictul necesar”.

După care prin cuprinsul legii, statul supracentralizează deciziile cu privire la demolări și construcții ulterioare, insistă că „sistematizarea teritoriului” trebuie făcută în toate localitățile și începând dinspre centru spre periferie și, mai ales, dă încă o lovitură gravă proprietății private.

Articolul 33 stabilește, de pildă, că proprietarii de case demolate nu primesc despăgubiri, ci li se dă în loc o locuință, și numai dacă o expertiză ulterioară stabilește vreo diferență, respectivii cetățeni au dreptul la diferență. Cum însă, în comunism, statul controla absolut tot, iar orice plângere era pedepsită, puțini sunt cei care îndrăzneau să o ia pe această cale riscantă.

Legea 58 din 1974 a deschis din nou, ca în anii 1950, calea exproprierilor masive.
Și nu a fost singura care a dus la decizii dezastruoase în materie de urbanism.

Un an mai târziu, Legea 37 a stabilit că noile clădiri pot fi ridicate până la limita trotuarului, iar orice modificare de stradă sau demolare putea fi decisă doar prin decret prezidențial. Densitatea populației creștea, odată cu posibilitatea unui control draconic asupra locatarilor.

Cartierele de case cu grădină sau sisteme de străzi cochete, unde clădirile cu etaj sau blocurile cu spații comune largi alternează cu parcuri și spații publice aerisite nu intrau în viziunea Partidului Comunist.

Țineau de un stil de viață care trebuia să dispară.

În centrul acestui proces se afla, din punct de vedere tehnic, Institutul Proiect București.

Fusese înființat în 1953, în plină ocupație sovietică asupra României, era cel mai mare institut de proiectare din țară și, la acea vreme, era considerat „cel mai valoros”. Domeniul său de activitate era proiectarea construcțiilor civile și social-culturale, de la ansambluri de locuințe, la planuri de sistematizare urbană.

Cu alte cuvinte, misiunea lui era de a elabora inclusiv un plan de sistematizare și reconstrucție socialistă a Capitalei.

În anii ’70, Institutul devine astfel principalul instrument tehnic al regimului. Deși formal funcționa sub autoritatea Consiliului Popular al Municipiului București, în realitate lucra direct după indicațiile conducerii politice și, mai ales, după indicațiile date de dictatorul Nicolae Ceaușescu personal.

Tot la Institutul Proiect București se confecționează în acei ani și o machetă uriașă a orașului: 400 de metri pătrați, la scara 1:1000, deasupra căreia se putea merge pe un pod rulant.

Acolo, de pe podul rulat, Nicolae Ceaușescu și soția sa se verificau „toate propunerile urbanistice importante”, povestește Dorothee Hasnaș.

Era o machetă care avea să reapară, mereu, în fundalul deciziilor care însemnau că în teren istoria și fibrele organice ale orașului sunt făcute una cu pământul.

Macheta de 400 de metri pătrați - echivalentul în metri pătrați al unui teren de fotbal - era un instrument prin care Ceaușescu putea vedea, la propriu, orașul viitorului supus transformărilor sale.

Această perspectivă totală asupra Bucureștiului prezent și viitor - în care dictatorul se juca cu capitala țării precum un copil cu piese de LEGO, i-a alimentat ideea el însuși este „ctitorul orașului”, formulă care va deveni parte a mitologiei personale a cuplului Ceaușescu.

Cutremur. Minciuni. Demolări

Ruptura adevărată vine în 1977. Sub un pretext el însuși dureros.

Pe 4 martie, cutremurul de 7,2 grade lovește dramatic Bucureștiul. 1.578 de oameni mor, peste 11.000 sunt răniți.

În timp ce țara încearcă să își revină după catastrofa naturală, Nicolae Ceaușescu vede în tragedie justificarea perfectă pentru „reconstrucție”. În doar câteva luni, ideea unui „Centru Civic” nou în Capitală devine proiect oficial.

„Întors în capitala răscolită, dictatorul găsește pretextul ideal pentru a ridica un nou centru civic”, spune Dorothee Hasnaș. Proiectul urma să includă Casa Republicii (mai târziu Casa Poporului), Casa Științei și Tehnicii (actuala Casă a Academiei), bulevardul Victoria Socialismului (azi Bulevardul Unirii) și un lanț de blocuri flancând noua axă a puterii.

„Cutremurul din 1977 a reprezentat un bun pretext de a schimba modalitatea de proiectare și construcție în București”, notează și Andrei Pandele în „Bucureștiul mutilat” (Humanitas, 2018).

Deviza oficială, „străzi și case în stare iminentă de prăbușire”, a fost folosită abuziv și a fost extinsă și mai abuziv pentru a motiva demolarea masivă a ceea ce fusese - secole de-a rândul - matca istorică a orașului. Într-o logică firească, multe din aceste clădiri ar fi putut fi restaurate cu costuri de câteva ori mai mici.

„Prima biserică, în fond, demolată, a fost Biserica Enei, lângă blocul Dunărea, care a căzut în Piața Universității, și era în frontul acestui bulevard Magheru, pe care Ceaușescu trecea des. Îl deranja biserica. De fapt, a fost un prim test — să vadă până unde se poate merge”.

Biserică monument, Biserica Enei era așezată lângă Universitate și Institutul de Arhitectură, flancând bulevardul Magheru, adică exact acolo unde Revoluția Română avea să izbucnească pe 21 decembrie și la București.

Dar Comisia Monumentelor Istorice a refuzat să avizeze demolarea Bisericii Enei. Data din veacul al XVIII-lea, iar experții din Comisia Monumentelor Istorice susțineau că este valoroasă istoric prin stilul brâncovenesc târziu și perfect restaurabilă.

Refuzul a fost interpretat ca un act de sfidare. Comisia a fost desființată prin decret, iar toate lucrările de restaurare în curs la Biserica Enei au fost oprite.

Dar miza desființării Comisiei Monumentelor Istorice era mult mai mare. Odată cu ea, a fost eliminat singurul filtru instituțional care mai putea împiedica legal distrugerea patrimoniului de arhitectură din întreaga țară.

„Și de acum prioritatea era Centrul Civic”, explică arhitecta Dorothee Hasnaș.

Potrivit Dorotheei Hasnaș, Biserica Enei, deși avariată ușor la cutremurul din 4 martie, era perfect sigură. „De Paște a avut loc slujba, era avariată minimal. După aceea, preotului i s-a spus că s-a dat un decret: biserica urmează să fie demolată”.

Dorothee Hasnaș amintește discuția dintre preot și autorități: „Preotul a spus «bine, dar nu e nicio problemă, avem o singură fisură și atât». Acestuia i s-a spus răspuns că este avariată prea tare și că va fi demolată”.

30 aprilie 1977. Când a căzut prima biserică din București

Dărâmarea Bisericii Enei nu a avut loc imediat; regimul se temea încă de gura lumii și de autoritatea morală a preoților.

„Atunci mama mea era studentă la Arhitectură”, povestește Hasnaș, adică petrecea multe ore ziua și noaptea în cabinetele de lucru de vizavi de bisericuță. A văzut și a auzit multe printe echere, planșe și măsurători la scară.

„Într-o noapte, a fost «scăpat» un braț de macara pe biserică și i s-a avariat una dintre turle, dar nu destul. Două săptămâni mai târziu, «au scăpat» o macara întreagă peste ea, i-au distrus o altă turlă, iar concluzia a fost că e din cauza cutremurului. Așa s-a justificat demolarea”.

„Oamenii au opus rezistență, dar au fost absolut uluiți”, spune Hasnaș. „Era o biserică ultracentrală, în văzul lumii. Cu fiecare asemenea gest, regimul testa limitele de anduranță ale societății, capacitatea oamenilor de a suporta gesturi dictatoriale. Și, treptat, frica a crescut”.

În acele zile, printre cei care priveau de la ferestrele Institutului de Arhitectură se afla și Radu Ștefănescu, student în anul V.

De acolo, din clădirea de pe strada Academiei, vedea întreaga zonă centrală: grămezile de moloz, militarii care patrulau printre ruine, scheletele de beton ale blocurilor afectate de seism.

În colțul Pieței Universității, privirea i se oprea mereu asupra unui loc aparent neatins – profilul brâncovenesc al micii Biserici Enei. Ctitorul ei, domnitorul Constantin Brâncoveanu, și familia sa a fost trecut în rândul sfinților de Biserica Ordotoxă după Revoluție.

„Eram student și aveam mereu aparatul foto cu mine”, spune el. „Am fotografiat blocul Dunărea și biserica Enei de pe trotuarul de la Hotel Intercontinental, iar în imagine se poate vedea că biserica era intactă. Ambele turle erau neatinse, în timp ce din blocul Dunărea se mai vedea doar structura -- fațadele și pereții despărțitori dispăruseră”.

Câteva săptămâni mai târziu, a auzit că o macara ar fi lovit biserica.

A venit imediat la facultate și, printr-o fereastră deschisă, a văzut scena cu propriii ochi: „Partea bisericii aflată spre blocul Dunărea era clar afectată: absida de sud era perforată, iar acoperișul turlei de la pronaos dispăruse peste noapte.”

În zilele care au urmat, Radu Ștefănescu a fotografiat constant biserica, din toate unghiurile posibile. „Lucrările de demolare încetaseră complet la blocul Dunărea, concentrându-se pe Biserica Enei, ascunsă între blocuri și împrejmuită cu panouri metalice de șantier”.

Vederea spre strada Biserica Enei – o stradă îngustă, care azi nu mai există, doar i-a împrumutat numele unei străduțe alăturate – era singurul loc de unde studenții puteau urmări ce se întâmpla.

„Doar de la ferestrele Institutului aveam vedere liberă asupra bisericii - partea cu pridvorul și cele două turle aflate deasupra pronaosului și naosului”.

În dimineața zilei de 29 aprilie, Radu Ștefănescu și colegul său, fotograful Dinu Lazăr, au decis să intre pe șantier.

„Eram tineri, plini de adrenalină și nu ne păsa absolut deloc de ce s-ar fi putut întâmpla. Voiam să documentăm o acțiune sălbatică din partea autorităților.”

Zona era plină de soldați, cadre militare, probabil ofițeri de Securitate în civil. Peste tot utilaje grele.

Cei doi s-au strecurat printr-o spărtură din panourile metalice. Au fost opriți de un colonel.

„I-am spus că suntem într-o misiune oficială de la Direcția Monumentelor Istorice, pentru a face un releveu spațial al monumentului. Dinu a plusat și a adăugat că facem acest releveu și la comanda revistei National Geographic.” Colonelul, uluit, privea cum Dinu îi explica, cu un ton sigur, teoria „releveelor prin satelit”, în timp ce îndrepta exponometrul foto spre cer.

„Profitând de momentul în care colonelul rămăsese cu gura căscată, uitându-se ba la exponometru, ba la cer, am intrat rapid în biserică și am făcut o serie de diapozitive color”.

La scurt timp, militarii și-au dat seama și au început să urle la ei.

„Ne-am cerut scuzele de rigoare și ne-am strecurat printre panourile de tablă, afară din șantier.” Mult mai târziu avea să afle numele colonelului: „vestitul Buzatu, responsabil pentru intervenția de demolare a blocului Scala, aflat nu departe de Biserica Enei”.

Din acel moment, Ștefănescu a continuat să documenteze demolarea aproape zilnic.

„Militarii agățau un cablu de oțel între ferestre și trăgeau apoi cablul cu TAB-urile. Motoarele erau turate, întinzând la maximum cablurile, iar părți din construcție se prăbușeau într-un nor de praf. Soldați înarmați cu furtune cu jet de apă stropeau mormanele de zidărie pentru a împiedica ridicarea prafului”.

„Pe 28 și 29 aprilie, militarii au reușit să demoleze pridvorul și naosul, inclusiv turla de deasupra lui. Altarul Bisericii Enei și turla de deasupra naosului rămăseseră încă intacte.”

În dimineața de 30 aprilie, Radu Ștefănescu a revenit la Institut. „În acea dimineață, militarii au ancorat de ferestrele turlei niște cabluri de oțel și, cu ajutorul blindatelor, au încercat să o dărâme. TAB-urile ambreiau, accelerau, cablurile se tensionau și apoi... se rupeau”.

A privit cum, din spatele ferestrelor, blindatele încercau din nou și din nou, dar turla refuza să cadă. „Auzeam cum se opreau motoarele, apoi vedeam cum praful și gazele de eșapament ale blindatelor se împrăștiau, militarii se agitau, dar turla rămânea intactă”.

Când au adus cabluri mai groase, mai puternice, șantierul a tăcut brusc. „Pe șantier s-a așternut o liniște care nu prevestea nimic bun. Era doar liniștea dinaintea furtunii.

Privind de la ferestrele Catedrei de Urbanism, cu aparatul în mână și pelicula încărcată la sensibilitate maximă, Radu aștepta momentul.

Pe balcoanele Intercontinentalului se strânseseră turiști curioși, iar în blocurile din jur se aprindeau lumini.

„Când cerul s-a întunecat complet, curentul electric a fost întrerupt brusc. Facultatea, Intercontinentalul și clădirile din apropiere au rămas în beznă”.

În liniștea aceea grea, s-a auzit huruitul motoarelor. „Am auzit motoarele TAB-urilor accelerând, sunetul cablurilor de oțel care se tensionau. Pe fundalul utilajelor blindate s-a auzit un zgomot cum nu mai auzisem până atunci -- zgomotul produs de secționarea turlei. Apoi, un nou zgomot, o bufnitură. Turla s-a prăbușit, iar întunericul s-a umplut de praf”.

După câteva minute, luminile s-au reaprins. În locul turlei, rămăsese un gol negru, o rană în zid.

„Prima dintre bisericile care aveau să dispară în perioada următoare în București era la pământ. Un mecanism de distrugere a lăcașelor de cult bucureștene se pusese nemilos în mișcare în seara zilei de 30 aprilie 1977”.

A fost, fără ca cineva să o știe atunci, începutul.

*

După acest moment, atenția lui Nicolae Ceaușescu și al lăudătorilor lui de la Institutul Proiect, din ministerele specializate și din alte instituții, se mută oficial spre proiectul noului Centru Civic.

„Atunci au început să se pună bazele primelor planuri de sistematizare, iar centrul orașului devenise «zonă în curs de sistematizare»”, explică Hasnaș:

„Biserica Enei a fost prima. Suntem în vara lui ’77, iar în ’78 încep primele demolări pentru noul Centru Civic. Pe planurile vremii, în locul cartierului Uranus apărea o pată albă, pe care scria «zonă în curs de sistematizare». Ca pe hărțile vechi, din Imperiul Roman: hic sunt leones – aici sunt lei”.

După 1977, termenul „sistematizare” capătă un sens nou. Nu mai înseamnă modernizare, ci ștergere. Ceaușescu nu vrea un oraș reparat, ci unul „înnoit”, pornit de la zero, construit după o ordine monumentală care să-i reflecte viziunea.

„Ce a început ca un zvon, după cutremurul din 1977 – «Ne demolează!» – a culminat cu anihilarea totală a zonei Uranus”, spune Hasnaș, privind înapoi la cronologia acelor ani.

„Bucureștiul a devenit terenul lui de joacă favorit”, scrie și arhitectul Andrei Pandele, un alt fotograf al orașului zvârcolit de buldozăre, picamăre și dinamita demolărilor. „Ceaușescu voia să-l schimbe după gustul lui, să rămână în istorie drept Marele Ctitor al Bucureștiului socialist”.

Orașul devine un laborator al puterii absolute. Arhitectura se transformă în instrument politic.

Din cauza dictaturii, a imposibilității oamenilor de a reacționa pentru că nu mai exista opoziție de decenii, nu existau nici ONG-uri independente de partidul unic - cel comunist, populația fiind înfricoșată de poliția politică și controlul absolut al statului asupra oricător resurse, cutremurul din 1977 nu a distrus doar clădiri, ci și granița dintre rațiune urbanistică și ambiție personală.

Între case & biserici: viața de zi cu zi în cartierul Uranus

Pe hărțile vechi ale orașului, zona dintre Dealul Arsenalului, Mănăstirea Antim, actualul parc Izvor și cartierul Rahova apare ca un țesut urban în pantă, cu grădini adânci, scări, ulițe șerpuite și curți umbrite.

Cronologia redată de arhitecta Dorothée Hasnaș descrie aici un „București în miniatură”: straturi brâncovenești (Mihai Vodă, Așezămintele Brâncovenești), case de sfârșit de secol XIX, vile neoromânești, modernism interbelic, manufacturi și ateliere, toate legate prin străzi ca Lăzureanu, Pelerinilor (Scăricica), Ecoului, Puțul cu Apă Rece sau Minotaurului.

Poziția centrală și topografia făceau locul aparte: un deal în mijlocul unui oraș mai degrabă plat, cu deschiderea unor perspective spre râul Dâmbovița și spre Curtea Domnească/ Centrul Vechi.

Hasnaș reconstruiește evoluția cartierului pe secole: mănăstirea fortificată Mihai Vodă ridicată în sec. XVI, apoi nenumărate altele și noi și noi „mahalale” (cuvânt de origine turcească, înseamnă cartier), apoi în secolul XIX, Arsenalul și Arhivele Statului, Biserica Domnița Bălașa și Așezămintele Brâncovenești (citește Spitalul Brîncovenesc și clădirile adiacente), statuia Eroilor Pompieri - luptători în apărarea Revoluției de la 1848, fabrica de pâine „Otto Gagel” (ulterior Steagul Roșu), stadionul ONEF – ulterior Republicii.

Țesutul locuirii s-a îndesit mai ales în secolul XX, mai ales, după Primul Război Mondial, cu școli, prăvălii, tramvaie, lucrări edilitare, dar fără să piardă scara umană a străzilor în pantă și a grădinilor cu vii, trandafiri agățători, pisici & nelipsiții câini de curte.

Georgeta Bădulescu, bijutier de profesie, acum la pensie, s-a mutat în zonă la începutul anilor ’70, când Uranusul era încă un cartier compact, cu vecini care se cunoșteau între ei. „Era foarte frumos, oamenii erau minunați; era un cartier boem, vă spun”, își amintește ea. Ține minte ritmul cotidian, reperele și vecinătățile: „Biserica Spirea Veche… Acolo m-am cununat, în ’72, și-am botezat băiatul, în ’76”.

Biserica Spirea Veche, mică și aparent modestă, era chiar biserica ce dăduse numele dealului pe care mica divizie de soldați și pompierii se luptase cu armata turcă menită să înăbușe Revoluția de la 1848. Ceea ce până la urmă a și reușit, în ciuda eroismului apărătorilor.

Expresia sonoră din istoria Principatelor Române - „bătălia de pe Dealul Spirii” din 13 septembrie 1848 venea chiar de la Biseria Spirea Veche.

Pentru Georgeta Bădulescu însă, biserica a fost mai mult decât un reper urban ori istoric: „A fost primul pas în viață. Acolo am intrat prima oară în biserică, erau doi preoți minunați. Pentru mine a fost un drum către pace și fericire. A contat foarte mult”.

Traian Bădulescu Jr., fiul ei, născut și crescut în același loc până aproape de vârsta de opt ani, leagă copilăria și de imaginea bisericii: „Mergeam cu părinții, când și când. Din ce îmi amintesc, o frecventam, pentru că mă jucam cu colegele și cu colegii pe la șase ani și aveam niște cuburi. În mintea mea făceam macheta bisericii din cartier. Deci, pentru mine, Dumnezeu însemna acea biserică. Era maiestuoasă, era biserica din cartierului copilăriei mele”.

Când au început demolările, familia locuia la câteva străzi de biserică, pe Lăzureanu, aproape de Ecoului, Arionoaiei și Meteorilor – toate ulterior rase de pe hartă.

„Nu vă puteți imagina cum au fost acele zile – eu și soțul meu plângeam”, spune Georgeta Bădulescu.

„El a zis: «Cum au putut să dărâme o asemenea biserică?». Câteva zile au lucrat la demolare, cu dinamită. Noi auzeam, că stăteam aproape; se auzea când dinamitau, pentru că era atât de solidă, de bine lucrată… a fost foarte trist pentru noi”.

După acele zile, cartierul a început să se golească. Familia Bădulescu a fost mutată în 1984 într-un apartament din cartierul Ghencea, după demolarea casei în care trăiau.

În toată tragedia, Biserica Spirea Veche a rămas în amintire drept locul magnific în care și-au petrecut cele mai importante momente din viață – căsătoria, botezul copilului, primele întâlniri cu ideea de credință.

Legături pe care le împărtășeau multe alte familii din Uranus. Pentru toți acești oameni, străzile și clădirile – dintre care unele rezistaseră sute de ani – făceau parte din viața de zi cu zi și din istoria propriilor familii.

În doar câțiva ani, ele au dispărut, iar odată cu ele și o parte esențială din memoria orașului.

Ceaușescu și scenografia puterii. Cum s-a născut „axa Victoria Socialismului”

Întâi a fost ambiția spectacolului. Apoi, graba.

Pe măsură ce șantierul o lua spre Dealul Arsenalului, axa gândită pentru ceremonii a început să semene cu o scenă întinsă, nu cu un bulevard proiectat pentru a uni două puncte importante, cum spune logica urbanismului.

După cum explică Dorothée Hasnaș, „Axa aceasta, Victoria Socialismului, trebuia să fie mai mare decât Champs-Élysées și să se termine în această piață ( actuala Piață a Constituției - n.r.), care este în fața Casei Poporului (actualul Palat al Parlamentului -n.r.), care pentru popor, de fapt, nu avea niciun rol, altul decât că acolo urmau să se întâmple aceste defilări uriașe de zeci de mii de oameni”.

„Și asta e ceva ce e făcut după modelul Phenian, capitala Coreei de Nord, pentru conducători, nu pentru oameni”.

În culise, toate se decideau la impuls. „Institutul Proiect București făcea încontinuu planuri, însă cuplul Ceaușeștilor adapta din mers, după chef, după inspirația de moment, după cum le venea în momentul acela”.

Vizitele de lucru ale lui Nicolae Ceaușescu, deseori însoțit de Elena Ceaușescu, se reduceau la o întrebare și un gest care pornea din nou buldozerele:

„- Am reușit? E mai mare decât Champs-Élysées?
-Nu”.

Dacă răspunsul era „nu”, atunci continua să dea din mână, să demoleze înainte”.

Aceasta este perioada când în încercarea de „a vedea” decorul înaintea piesei, Ceaușescu a cerut o mostră construită la scară reală:

„S-a făcut un colț 1:1 și a stat câțiva ani acolo… este colțul care este în Piața Constituției. A fost ridicat pentru ca Ceaușescu să-și închipuie cum o să arate o bucată din Casa Poporului. Până la urmă, această axă a ajuns mai lungă cu câțiva metri și mai lată cu un metru. Deci între cele două fronturi de blocuri, suntem cu metru mai lați decât Champs-Élysées”.

În aceeași logică a regiei totale, macheta despre care vorbeam mai devreme devenise un veritabil pupitru de control:

„În ’84 exista o reproducere la scară a centrului, lungă de aproape 11 metri. Ceaușescu se plimba deasupra, pe un pod mobil, și dădea ordine: aici se demolează, aici se mută”.

Împreună cu alți câțiva experți în arhitectură, arheologul urban Cristian Lipară-Văraru încearcă să păstreze în memoria bucureștenilor și a altora „Uranus Dispărut”, nume dat, de altfel, și organizației lor civice.

În ultimul deceniu, au adunat mii de fotografii, sute și sute de mărturii nu numai de la victimele demolărilor, dar și de la cei care s-au aflat în preajma dictatorului în aceste temute „vizite de lucru” în oraș.

Astfel, Cristian Lipară Văraru, arheolog urban, completează scena înfățișată de arhitecta Dorothee Hasnaș.

Mai întâi, lipsa de satisfacție – „ Ceaușescu a fost foarte nemulțumit. A spus: «Ce e asta? E prea scurt! Ăsta nu e un bulevard omagial, pe măsura socialismului. Trebuie o victorie mai lungă sau un socialism mai lung. Sau amândouă!»”.

Apoi, ordinul – „Și atunci a zis: «Încă de două ori pe atât.»” Ceea ce însemna alte două șiruri de demolări în plus, în spatele celor deja făcute. Alte drame, alte tragedii de familie, alte traume pentru oraș.

Și, în cele din urmă, ideea de cadru final: „Astăzi, bulevardul Victoria Socialismului (acum B-dul Unirii) se încheie la Piața Alba Iulia, unde trebuia ridicat un monument. Spațiul e supradimensionat, pentru că pe mijloc urma să fie amplasat un monument, care să se vadă dinspre Casa Poporului, iar de la monument să se vadă Casa Poporului”.

Decizia nu era doar din impuls, la mijloc era și rivalitate.

În cartierul Antim, după ce el cruțase câteva case, „a trecut și ea, zicând «Ce e cu casele astea, de ce au rămas? Dați-le jos»”. De aici și senzația de improvizație permanentă: „Se făceau planuri ulterior”.

Într-un final, axa care a rezultat din impuls e un culoar de paradă, nicidecum o arteră locuibilă: „În cinci kilometri de bulevard avem numai șase treceri de pe-o parte pe alta”, un traseu drept, expus „să te bată crivățul”, care împinge mersul pe jos în spatele fronturilor, adică prin spatele blocurilor, explică arheologul urban Cristian Lipară-Văraru.

Iar disproporția se simte și azi, completează Hasnaș. Spațiile de la parterul blocurilor care mărginesc „Victoria Socialismului”/ Bulevardul Unirii nu au niciun fel de vad comercial: „Nici în prezent, parterele acelea comerciale nu funcționează. Magazinele și toată infrastructura din zonă pot funcționa doar atunci când oamenii au un motiv real să vină acolo. Nu poți forța lucrurile printr-o decizie administrativă și să aștepți ca viața să apară de la sine”.

Când decorul e făcut pentru defilări, nu pentru viața de fiecare zi, cadrul dictează ce rămâne vizibil și ce se împinge în umbră. „Viziunea lui era foarte impulsivă, foarte de moment”.

În această scenografie urbană, reperele vechi devin obstacole: unele biserici sunt împinse după blocuri, altele dispar.

Dinamita ideologică și ingineria tehnică. Mutările bisericilor și controlul asupra credinței

Sub aceeași logică a decorului pentru paradă, bisericile au devenit fie obstacole, fie piese de fundal. Dorothée Hasnaș explică mecanismul rece al selecției: „La fiecare dintre aceste biserici, de la enoriași și preoți, până la intelectualii care locuiau în zonă, toți protestau, încercând să le salveze. Uneori reușeau, alteori nu. Totul era arbitrar”.

Arbitrarul n-a însemnat doar ordine brutale; a produs și mici gesturi de rezistență chiar în „pupitrul” de decizie. „În ședințele în care Ceaușescu dădea ordine – aici se demolează, aici se mută – unul dintre ingineri trecea din când în când pe lângă machetă, lua o biserică în buzunar și o punea la loc în altă parte. Așa au fost salvate câteva”.

Cronologia lui Dorothée Hasnaș fixează reperele dure ale anilor: în 1980 încep demolările și evacuările pe Dealul Arsenalului – strada Lăzureanu, derdelușul preferat al copiilor fiindcă era în pantă mai abruptă un strop, „cade” între primele. În locul ei, este trasată noua arteră numită până azi Bulevardul 13 Septembrie.

Atunci pornește ceea ce va fi numit „ferecarea bisericilor”: cele care nu sunt demolate sunt mutate după blocuri.

Între 1977 și 1988 se demolează 20 și se mută 8 biserici. Astfel, vechile nuclee ale cartierelor dispar.

Punctul de maximă violență vine în 1984: cad ultimele clădiri ale cartierului, iar cu aprobarea Arhiepiscopiei Bucureștilor sunt demolate trei dintre cele mai vechi biserici ale zonei:

• Biserica Albă-Postăvari, de pe strada Bateriilor 41, ridicată în 1568 și reconstruită în 1857;
• Biserica Spirea Veche, de pe strada Uranus 27, construită în 1760 și refăcută în beton armat în 1921, ulterior dinamitată;
• Biserica Izvorul Tămăduirii, ridicată în 1785, pe strada Puțul cu Apă Rece 22.

Un an mai târziu, presiunea publică rupe, pentru o clipă, fluxul buldozerelor. În 1985, după memorii semnate de intelectuali, printre care Nicolae Noica, Geo Bogza, Mihail Șora, Răzvan Theodorescu, Dinu C. Giurescu, Grigore Ionescu și Peter Derer, se decide translarea Bisericii Mihai Vodă și a Schitului Maicilor – urmau să fie ascunse în spatele blocurilor.

Clădirea Arhivelor Statului e evacuată în 70 de ore; soldații aruncă în lăzi, la grămadă, inclusiv documente datând din secolul al XIV-lea, adică anii 1300. Anexele Mănăstirii Mihai Vodă și ale Arhivelor sunt demolate, iar biserica și clopotnița sunt coborâte 289 de metri pe orizontală și 6,2 metri pe verticală către Splaiul Unirii; Astfel, biserica scapă de demolare, dar rămâne ecranată de fronturile, adică de blocurile noi.

Între „invizibilizare” și forță brută, mutarea bisericilor devine, în același timp, o demonstrație tehnică.

Arhitectul Andrei Pandele povestește: „Eugen Iordăchescu era un inginer excepțional. A pus la punct un procedeu foarte precis, foarte competitiv, de mutare a bisericilor. În 1982, de exemplu, au mutat Biserica Olari – au deplasat-o și au rotit-o. Era un procedeu tehnic elaborat, folosit adesea pentru a ascunde bisericile. Cea de la Sfântul Ion Nou, chiar lângă intersecția de la Piața Unirii, a fost ascunsă în spatele unui bloc construit special pentru asta”.

Fotograful Dan Vartanian, care la vremea aceea lucra ca inginer și documenta vizual demolările, își amintește reacția oamenilor: „Mulți, mai ales cei în vârstă, se închinau și își făceau cruce, întrebându-se dacă biserica va ajunge întreagă acolo unde trebuia mutată.”

A fost, povestește Vartanian, o experiență contradictorie: „Strict tehnic, vă spun, am fost impresionat. Era un proces extraordinar de precis. Dar în momentele în care chiar se făcea deplasarea, se adunau mulți oameni pe margine, emoționați, urmărind cum biserica se mișcă încet pe șine. Atmosfera era impresionantă — nu găsesc un termen mai potrivit”.

Aceasta era atmosfera în oraș când Georgeta Bădulescu, evacuată din Uranus după 1984, a asistat la momentul în care a fost demolată biserica Sfânta Vineri: „Mă duceam spre serviciu, lucram în Pantelimon, și mai treceam prin zona Unirii. Când a demolat (Ceaușescu n.r.) și Biserica Sfânta Vineri, a fost o tragedie mare. Am asistat la niște scene când scoteau icoanele din biserică”.

„Mă opream și stăteam câte o jumătate de oră, uneori chiar o oră, privind. Erau mulți oameni acolo, unii plângeau. Scoteau icoanele, le urcau într-o mașină mare, nu știam unde le duc. În jur, lumea privea în tăcere sau cu lacrimi în ochi. Cei de la demolare ne spuneau să plecăm, dar oamenii tot rămâneau”.

În planul vizibilității și al sensului liturgic, efectul este dublu. „După ce au fost mutate în spatele blocurilor, bisericile nu mai erau amenințate. Pur și simplu, nu se mai vedeau. Ceaușescu nu mergea pe străduțele din spate, unde ar fi putut să le observe și să se enerveze pe ele – și poate atunci le-ar fi demolat”, explică Dorothée Hasnaș.

Bianca Pîrvu, autoarea unui studiu despre cartierul Uranus, adaugă o perspectivă mai profundă, legată de pierderea sensului sacru: „Dacă vorbim despre o adevărată dislocare, ea se produce în momentul în care o biserică este mutată și nu mai corespunde orientării tradiționale, cu altarul spre est. Prin această schimbare, practic, se desacralizează, pentru că lumina soarelui nu mai pătrunde în mod firesc în altar”.

Sfinta Vineri Hereasca a căzut într-o zi de vineri. Și comunismul, la fel

Ceea ce pentru trecători era o imagine tulburătoare, pentru oamenii Bisericii Sfânta Vineri - preot și enoriași - a fost o tragedie personală.

Pe colțul Căii Călărași cu Bulevardul Mircea Vodă, nu departe de Halele Unirii, se afla Biserica Sfânta Vineri Hereasca – una dintre cele mai vechi și mai iubite din București.

Cu nume de zână și de ursitoare, numele de poveste al Sfintei Parascheva din ortodoxia răsăriteană, Biserica Sfânta Vineri sau Sânta Vinere, cum îi spunea poporul, a fost ctitorită de Vodă Matei Basarab. A fost refăcută apoi de boierii Năsturei și domnitorii Basarabi de-a lungul secolelor.

În nevoie, scăpătat sau sărac dintotdeauna, Sf. Vineri era locul unei primeai ajutor, mâncare, adăpost. Biserica avea dependințe bine aprovizionate din donații și pomeni, tot timpul.

„Generalul Constantin Herescu Năsturel a făcut din Sfânta Vineri bastionul de binefaceri pentru toți bucureștenii. Avea două azile, unul de bătrâni și unul de copiii orfani și fete scăpătate, așa cum spun documentele istorice”, povestește preotul Gelu Bogdan, care a slujit acolo ca diacon din 1975 și, mai târziu, ca preot.

„Totul a decurs istoric până la venirea comuniștilor la putere”, spune el. „Și atunci ( la instaurarea comunismului și în vremea naționalizărilor începute în 1948 n.r.) n-au îndrăznit să se ia de Biserica Sfânta Vineri, dar i-au luat dreptul la clădirea pentru copiii orfani și fete scăpătate, dar și la clădirea pentru bătrânii care erau în azilul bisericii”.

După cutremurul din 1977, lăcașul a fost grav avariat, povestește preotul Gelu Bogdan. „I-au căzut turlele: prima turlă aproape definitiv și a doua a fost mai puțin deteriorată decât prima. Atunci eram diacon acolo, iar fostul patriarh, Iustin Moisescu, mi-a dat dispoziția să mă apuc să reconstruiesc Sfânta Vineri. M-a hirotonit preot în 12 februarie 1978 și am început reconstrucția bisericii total, de la subzidire până la ridicarea turelor”.

Reconstrucția s-a încheiat în 1985, cu o sfințire făcută la hramul Sfintei Parascheva, pe 14 octombrie. „Era o bijuterie de cultură, de artă și de credință”, spune preotul. „Era arhicunoscută prin icoana făcătoare de minuni și era ca o cetate pentru întreg Bucureștiul”.

În 1987, însă, biserica intră pe lista demolărilor. „Țin minte că în iunie au trecut Elena Ceaușescu cu Dincă ( prim-vice-premier la acel moment -n.r.) în zonă. Veneam de la birou și i-am văzut. Atunci, Dincă i-a explicat că se va pune, ca la Domnița Bălașa, un bloc în față, pentru a masca biserica. În aceeași perioadă am convenit cu Primăria cedarea unui teren de 1.400 de metri pătrați pentru construcția acelui bloc”.

„Trei zile mai târziu, însă, în 12 iunie, într-o zi de vineri, au revenit amândoi. Elena Ceaușescu s-a uitat din nou și a spus: «Jos porcăria!». Din clipa aceea, am știut că se va demola”.

Ce a urmat?

„Ultima liturghie a fost în 14 iunie 1987, duminică. Vineri seara, înainte, ne-au scos în forță, pentru că lumea venise în biserică și nu voia să iasă. A venit Securitatea și ne-au scos dat afară. După ziua de duminică, am făcut seara rugăciunile – Sfântul Maslu și Acatistul – și marți au început demolarea”.

„S-au încălcat toate promisiunile făcute. În ziua de 19 iunie 1987, unde fusese Sfânta Vineri, era un loc plin de lumânări. Lumea a făcut scandal… atunci s-a strigat pentru prima oară «Jos comuniștii, Jos Ceaușeștii»”.

Părintele subliniază limpede: „Ceaușescu a dorit să ne pună bloc în față. Sfânta Vineri s-a demolat din cauza Elenei Ceaușescu. Ea a spus «Jos porcăria!». Pentru ea, ctitoria lui Matei Basarab era o porcărie”.

Demolarea a început marți, pe la prânz, și s-a încheiat vineri. „Joi noaptea și vineri, trei sferturi din ea era deja la pământ. Au fost strigăte, plânsete. S-a trecut în istoria neamului nostru”, spune el.

După distrugere, preotul a reușit să salveze o parte din bunurile lăcașului: „Biblioteca am dat-o la Seminarul Teologic din București, iar veșmintele și toate cele de cult le-am dus la Mănăstirea Cernica. A fost un moment tragic al Bucureștiului – și al nostru, al tuturor”.

Noua biserică Sfânta Vineri Hereasca a fost ridicată la aproximativ o sută de metri de locul celei vechi și sfințită la 11 noiembrie 2018, la zece ani de la punerea pietrei de temelie.

E o bisericuță modestă, ridicată cu mult efort pe un tăpșan îngust, între străduțe și din ce în ce mai puțini își vor aminti de cea dintâi Sfânta Vineri.

„Sf. Vinere dîrmată, dinastia răstunată” - zicerea de pe o anume pancardă din 22 Decembrie 1989 o fi izvorât din folclor ori legendă urbană.

Dar e sigur că Ceaușescu a căzut de la putere într-o zi de vineri.

Orașul fără repere. Frica, tăcerea și ce rămâne după

După ce s-a lăsat praful, Bucureștiul a rămas într-o liniște grea.

Orașul nu mai știe pe ce să-și sprijine pașii. Profesiile care ar fi putut ridica întrebări – arhitectura, urbanismul – au fost ținute aproape de putere și puse la lucru într-un ritm care a strivit orice dezbatere.

Povestea începe cu modul în care a fost „ales” arhitectul-șef al Casei Poporului, actualul Palat al Parlamentului, de asemenea, loc de vizitat pentru turiști, fiindcă este „a doua cea mai mare clădire din lume după Pentagon”.

„Pentru Casa Poporului s-a organizat un concurs. Din colectivul de tineret făcea parte și Anca Petrescu, care era atunci proaspăt absolventă. Ceaușescu s-a plimbat printre machete – majoritatea echipelor propuneau soluții care păstrau stadionul și bisericile vechi – și, la un moment dat, a întrebat: «Dar cum o să arate biroul meu? Cum o să arate spațiul?» Atunci, Anca Petrescu a făcut un pas în față și i-a spus: «Cum vi-l închipuiți, tovarășe». În clipa aceea, el a decis că ea a câștigat concursul, iar celelalte echipe urmau să lucreze pentru ea. Așa a ajuns Anca Petrescu șefă de proiect pentru această zonă”, povestește arhitecta Dorothée Hasnaș.

Din interiorul șantierului, mărturiile arhitecților vorbesc despre o ambivalență puternică, explică Dorothée Hasnaș. „Există un proiect care se numește Autorul colectiv, în care sunt intervievate douăzeci de persoane care au lucrat la Casa Poporului. Multe dintre ele spun același lucru: chiar dacă nu erau de acord cu ideologia sau cu felul în care se lucra, din punct de vedere profesional era ceva extraordinar. Era cea mai complexă lucrare la care puteai participa vreodată”.

Rezultatul, spune ea, se vede însă pe teren: „A fost un record tehnic, dar realitatea de azi e departe de ce s-a visat atunci. Zona nu funcționează, pentru că nu funcționează funcțiunile, nu există fluxuri reale. Ai luat ceva — un țesut urban — și ce pui în loc? Care e planul? Nu poți elimina pur și simplu un cartier și să-l înlocuiești cu nimic echivalent. O piață uriașă și o axă monumentală nu pot ține loc de oraș”.

Întrebat despre tăcerea profesioniștilor din acea perioadă, arhitectul Andrei Pandele lasă o pauză înainte de răspuns: „Pe vremea aia nu era posibil… vocea rațiunii era acoperită de vocea opresiunii.” Apoi adaugă: „Au fost profesioniști, mai mult sau mai puțin complici în toată povestea asta. Nu poți să-i judeci pe oameni… era și frică”.

Pe locul cartierelor demolate, rămăsese doar golul. „Era când vezi cu ochii un maidan și era impresionant de trist aspectul locului, după ce știai ce a fost acolo înainte”, spune fotograful Dan Vartanian. Iar sentimentul bilanțului nu lasă loc de romantism: „Se spune că Ceaușescu a construit țară… N-a făcut nimic, doar rău cât cuprinde”.

Pentru cei care au mai trecut prin zonele demolate, peisajul devenise uniform: terenuri goale și câteva urme de fundații. „De obicei, când ajungeam acolo, era deja pustiu… mai rămâneau doar câțiva muncitori, probabil aduși din provincie”, își amintește Dan Vartanian.

În viața de zi cu zi, ruptura s-a simțit ca o prelungită stagnare, observă cercetătoarea Bianca Pîrvu, un fin cunoscător al cartierului Uranus de altă dată. „Comunitatea, activitățile cotidiene, timpul liber – toate au fost oprite brusc. Din acel moment, oamenii au rămas fără repere, fără locurile care le reprezentau interesele și identitatea. Au fost deposedati de spațiile lor spirituale, de locuințe, de traseele obișnuite”.

Efectul, explică ea, s-a propagat în întreg orașul: „Demolarea bisericilor înseamnă că oamenii se tem și își pierd identitatea. Iar mutarea axelor și schimbarea urbanismului modifică, în profunzime, felul în care funcționează un oraș”.

Când reperele dispar, rămâne o locuire fără ancoră. Dorothée Hasnaș amintește un studiu sociologic realizat în 2006: „Atunci s-a constatat că zona Uranus devenise un cartier-dormitor, pentru că nu mai avea repere. Oamenii doar dorm acolo, lucrează în altă parte și nu mai există o identitate a locului. Iar asta are consecințe în toate direcțiile – dacă ai o zonă în care doar dormi, ea nu mai funcționează cu adevărat pentru oraș”.

Dincolo de cifre, rămâne dimensiunea rănilor, încheie Dorothée Hasnaș: „Acea distrugere este considerată cea mai amplă intervenție asupra unui centru urban realizată în timp de pace — un oraș distrus chiar de propriii săi locuitori, împotriva lor. Nu a venit nimic din afară. Nici măcar cutremurul nu a făcut atâtea pagube cât s-au făcut atunci”.

Aici se închide cercul: profesii capturate, frică, un centru urban transformat în decor și cartiere reduse la dormit. Ce rămâne e o memorie înghesuită între blocuri și o întrebare deschisă: cum se repară, astăzi, un oraș căruia i s-a scos busola?

*

În timpul dictaturii, 22 lăcașe de cult din București au fost demolate, iar 8 au fost mutate, conform lui Andrei Pandele („Bucureștiul mutilat”, Humanitas, 2018).

Biserici: Enei, Albă Postăvari, Spirea Veche, Izvorul Tămăduirii, Sf. Nicolae Sârbi, Gherghiceni, Sf. Nicolae Jitniță, Doamna Oltea, Sf. Vineri Hereasca, Olteni, Sf. Spiridon Vechi, Sf. Treime Dudești, Bradului.

Mănăstiri: Cotroceni, Schitul Maicilor, Mihai Vodă, Văcărești, Antim (parțial), Sf. Pantelimon.

Sinagogi: Aizic Ilie, Rezith Doadh, Malbim.

Biserici translatate: Sf. Ioan Moși, Schitul Maicilor, Olari, Sf. Ilie Rahova, Mihai Vodă, Sf. Ioan Piață, Sf. Gheorghe Nou Capra, Cuibul cu Barză.

De menționat că asfel de intervenții au avut loc în toată țara: Constanța, Craiova, Deva, Alba-Iulia, Focșanii, Pitești, Slatina, Suceava, Târgoviște, etc, etc, etc sunt până azi orașe desfigurate.

Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.