În fiecare an, Nermin Catici se întoarce în Bosnia din Suedia, unde locuiește, pentru a deschide vechea casă a familiei sale, acum goală.
Așteaptă de trei decenii să fie găsite rămășițele fratelui său. Mama sa și-a petrecut restul vieții încercând să le localizeze, dar a murit fără să afle răspunsul.
„Cât timp poate dura speranța? Mă tem că voi pierde speranța înainte de a ajunge în lumea de dincolo”, a declarat el pentru Serviciul Balcanic al RFE/RL.
Nici cadavrul. Nici dreptate. Nici împăcare.
Este povestea Hajirei Catici și a altor mii de familii din Bosnia, care îndură această situație de 30 de ani.
În vara lui 1995, forțele sârbe bosniace au ucis peste 8.000 de bărbați și băieți musulmani bosniaci în orașul Srebrenița. A fost singurul genocid recunoscut oficial în Europa după al Doilea Război Mondial.
Amploarea și brutalitatea masacrelor din iulie 1995 din Srebrenița – o enclavă controlată încă de musulmanii bosniaci, unde zeci de mii de oameni fugiseră pentru a se pune la adăpost de forțele sârbe bosniace – au șocat lumea și au dus la câteva condamnări de mare răsunet la Tribunalul Penal Internațional pentru Fosta Iugoslavie (TPII), cunoscut și sub numele de Tribunalul de la Haga.
Printre aceștia se număra și comandantul militar bosniaco-sârb Ratko Mladici. El a fost condamnat la închisoare pe viață în 2017 pentru crime de război, crime împotriva umanității și genocid.
Dar acesta era doar vârful icebergului.
Dar, în timp ce lumea marchează cea de-a 30-a comemorare a masacrului de la Srebrenica, cei care au lucrat pentru a-i aduce pe făptași în fața Justiției spun că sunt multe lecții de învățat.
Lecții care trebuie învățate dacă e să existe dreptate pentru familiile victimelor din Srebrenița și, în viitor, pentru cei din țări precum Ucraina, care a fost scena multor atrocități în cei peste trei ani de încercări de a respinge trupele ruse invadatoare.
Prea puțină dreptate pentru victimele din Srebrenița
„Foarte puțini oameni [din Bosnia] sunt mulțumiți de sistemul judiciar”, a declarat Janine di Giovanni, director executiv al The Reckoning Project, care reunește jurnaliști și avocați care adună dovezi și a-i aduce pe criminalii de război în fața justiției.
„Oamenii care au comis crimele, care au săpat mormintele, care au ucis, violat și distrus vieți și familii și au sfâșiat societatea din Srebrenița – majoritatea dintre ei sunt încă în libertate”, a declarat Janine di Giovanni pentru RFE/RL.
În total, Tribunalul de la Haga a condamnat 18 persoane – dintre care cinci la închisoare pe viață – pentru genocid și alte crime comise la Srebrenița.
Geoffrey Nice, care a condus urmărirea penală a fostului lider iugoslav Slobodan Milosevic la Haga, consideră, de asemenea, că procesul judiciar a fost insuficient.
„Cred că, în ansamblu, concluzia ar putea fi că justiția nu a fost îndeplinită sau nu a fost îndeplinită așa cum ar fi trebuit”, a declarat el pentru RFE/RL.
„Istoria nu va judeca procesul cu indulgență, dar îl va evalua cu înțelegere. Cele două tribunale, pentru Rwanda și fosta Iugoslavie... erau complet noi, fără niciun precedent.”
Poate ICC să facă diferența?
Situația este diferită astăzi, odată cu înființareaCurții Penale Internaționale (CPI) ca organism permanent care să înlocuiască tribunalele ad hoc, în 2002.
De asemenea, CPI pare hotărâtă să demonstreze că are putere, emițând acuzații de crime de război împotriva președintelui rus Vladimir Putin și a prim-ministrului israelian Beniamin Netanyahu.
Însă Geoffrey Nice este sceptic că acestea vor duce vreodată la condamnări, argumentând că războaiele din Ucraina și Gaza se vor încheia probabil cu acorduri politice.
„Acordul ar include aproape inevitabil, ca prima clauză, în ambele cazuri, faptul că președintele Putin sau prim-ministrul Netanyahu nu vor fi judecați pentru nicio presupusă infracțiune”, a spus el.
Nice a adăugat că criticile intense aduse CPI de către administrația Trump ar putea, de asemenea, să îi slăbească capacitatea de funcționare – și că o abordare mult mai bună ar fi să se concentreze pe utilizarea instanțelor naționale.
Într-adevăr, instanțele bosniace au pronunțat mai multe verdicte pentru genocid și alte crime comise la Srebrenița decât Tribunalul de la Haga. Până în prezent, au condamnat 27 de foști membri ai forțelor sârbe bosniace pentru crime comise la Srebrenița, dintre care 14 pentru genocid.
Di Giovanni, care a relatat din Srebrenița în calitate de jurnalistă în momentul genocidului, a fost de acord că instanțele naționale ar putea juca un rol cheie.
„Ucraina este diferită pentru că, în primul rând, are un sistem judiciar foarte solid”, a spus ea.
„Instanțele locale din Ucraina sunt probabil mai solide, din cauza federalizării Bosniei după război. Adică, este unul dintre cele mai disfuncționale sisteme din lume.”
Autoritățile ucrainene afirmă că au emis 679 de acte de acuzare pentru crime de război și au pronunțat 188 de condamnări.
Această activitate a beneficiat de expertiza și experiența dobândite în instituții internaționale precum CPI.
„Mulți dintre procurorii care lucrează astăzi în Ucraina au fost implicați în [justiția internațională] în Cambodgia și Sierra Leone. Am învățat multe în cei 30 de ani de la Srebrenica”, a afirmat Di Giovanni.
O sursă de speranță
O altă evoluție din acea perioadă este utilizarea jurisdicției universale, în cadrul căreia infracțiunile comise într-o țară sunt judecate în altă țară.
În iunie, un tribunal german a condamnat la închisoare pe viață un medic sirian, Alaa Mousa, care a torturat prizonieri sub regimul președintelui Bashar Al-Assad.
În aprilie, proiectul Reckoning al Janinei Di Giovanni a ajutat un cetățean ucrainean să depună plângere la un tribunal argentinian împotriva unor ruși identificați și neidentificați pentru că l-au torturat.
Ea a spus că lecția cheie învățată a fost importanța colectării timpurii a probelor – și că acest lucru era deja pus în practică în Ucraina.
„Colectăm probe ale crimelor de război în timp ce războiul este încă în desfășurare. Și asta este foarte diferit de 1995... Mărturiile nu au fost luate decât mult după încheierea războiului.”
Acestea sunt surse de speranță pentru justiție în locuri precum Bucea, Ucraina, unde forțele ruse au ucis sute de civili. Ucraina a solicitat CPI să investigheze presupusele crime de război.
Probabil că este prea târziu pentru a-l ajuta pe Nermin Catici din Srebrenica.
Fratele său, Nihad „Nino” Catici, era jurnalist și a transmis ultimul reportaj din Srebrenița înainte ca orașul să fie cucerit de forțele sârbe bosniace.
„Srebrenița se transformă în cel mai mare abator. Morții și răniții continuă să sosească la spital”, a spus el în ultimul său reportaj înainte de a dispărea.
„Există cineva în lume care să poată veni și să fie martor la tragedia care se desfășoară în Srebrenița și la suferința locuitorilor săi?”
Nino s-a alăturat miilor de oameni care au fugit în munți, în speranța de a ajunge în siguranță la aproape 100 de kilometri distanță, dar nu a mai fost văzut niciodată.
Treizeci de ani mai târziu, alte șapte cadavre au fost înmormântate pe 11 iulie în Srebrenița.
Familiile a aproximativ 1.200 de victime din Srebrenița ale căror cadavre sunt încă dispărute continuă însă să caute dreptate. La fel ca Nermin Catici.
La peste 1.000 kilometri în est, ucrainenii privesc și se întreabă dacă vor evita aceeași soartă.
Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.