În București, Cluj-Napoca, Iași sau Craiova pare că domină emanciparea – joburi stabile, ascensiune profesională, parteneriat cu soțul/ iubitul pentru treburile casnice, celibatare asumate sau soții care au ales deliberat să nu aibă copii.

Însă dincolo de crema marilor centre urbane, femei abuzate în familiile lor se zbat încă pentru supraviețuire, singure. Povești cu victime și agresori se repetă, la indigo, și în mari orașe, dar aici nivelul de trai a crescut mai accentuat, iar femeile își (re)capătă mai repede o brumă de independență având acces mai ușor la un job stabil, rețele de sprijin și servicii sociale.

România are o lege pentru apărarea femeilor victime ale violenței domestice. Are și strategii naționale. Dar cât de eficiente sunt se vede în secțiile de poliție sau în birourile procurorilor unde femei bătute și/sau violate de proprii soți/parteneri sunt adesea ignorate sau sfătuite „să nu mai facă scandal”. După ce, eventual, au fost sfătuite de preoți sau de rude „să nu destrame familia”.

Pe 11 iulie 2025, o femeie din Hunedoara a fost ucisă cu brutalitate în propria locuință. Cadavrul ei a fost descoperit cu urme vizibile de violență, iar principalul suspect este chiar soțul victimei, arestat preventiv pentru 30 de zile.

Era al 30-lea femicid din 2025.

Trei zile mai târziu, pe 8 iulie 2025, Emil Gânj de 37 de ani își omora și incendia fosta iubită – o tânără de 23 de ani – în Miheșu de Câmpie/ jud. Mureș.

Imediat după, Gânj a fugit în pădure și, de atunci, „suspectul” – cu antecedente penale și considerat extrem de periculos – s-a sustras masivelor operațiuni de căutare ale poliției și jandarmeriei, în ciuda filtrelor, perchezițiilor și urmăririlor cu câini.

E declarat „Most Wanted” de autoritățile române și, până la ora publicării acestui articol, cazul a rămas unul dintre eșecurile răsunătoare ale Ministerului de Interne.

Cu o lună înainte, în iunie 2025, la Lipănești/ jud. Prahova, în iunie 2025, o altă tânără, de 22 de ani, era executată cu toporul, pe stradă, în fața copiilor.

Deși victima apelase la ajutorul poliției și existau avertismente anterioare, autoritățile nu reușiseră să prevină tragedia. Ucigașul era fostul ei partener.

Cele trei tragedii veneau după ce o altă crimă, produsă de această dată într-un cartier select din București, îngrozise opinia publică și scosese în stradă mii de femei care atrăgeau atenția asupra modului în care sunt tratate femeile.

În cartierul rezidențual Cosmopolis, unde au acces numai cei cu venituri peste medie, o tânără de 23 de ani, Teodora Marcu, era împușcată mortal de un fost partener în fața copiilor femeii. Era însărcinată. Agresorul nu a mai ajuns în arest: s-a sinucis în parcarea complexului.

Violența ca mod de viață

Într-un colț neștiut al Bucureștiului, două femei își împart viața sub acoperișul aceluiași centru de protecție a victimelor violenței domestice.

Spațiul este secret pentru a nu permite agresorilor să le găsească. Au trecut prin ani de abuz, izolare, lipsă de speranță, dar luptă încă pentru copiii lor.

Numele reale vor rămâne ascunse, tot din motive de siguranță. Le vom numi Ana și Maria. Povara lor, încă vie, devine o mărturie pentru toate femeile obligate să supraviețuiască tăcând.

Ana: „Am plecat. Pentru fetele mele trebuie să reușesc, chiar dacă nu dorm nopțile de frică”

Ana abia a împlinit 27 de ani. Povestea ei începe obișnuit: o relație, doi copii, o viață modestă, dar acceptabilă. Din afară, cuplul părea una dintre nenumăratele familii care se zbat sub povara grijilor cotidiene. Liniștea casei a fost spulberată în clipa în care el a început „să piardă nopțile cu prietenii, cu sticlele”.

„A început să vină beat, să urle, să trântească totul. Primele dăți, am crezut că poate e vina mea, că nu sunt eu destul de calmă sau gospodină. Până într-o seară, când nu m-am mai putut opri din plâns și a început să dea cu picioarele în mine”, povestește femeia pentru Europa Liberă.

Frica s-a mutat în casă, s-a instalat în camere, a intrat în sufletele fetelor ei.

„Pe ele nu le-a lovit, le spunea însă și lor mereu: așa pățești dacă nu te porți frumos. Erau acolo, nu dormeau nopțile, veneau peste mine și plângeau. Cea mică și-a pus mâinile la urechi, dar parcă tot auzea tot.”

Ana nu îndura doar bătăile soțului, dar rămânea și fără puținii bani pe care îi câștiga.

„Lucram la brutărie. Nu mă lăsa nici acolo, era gelos, dar nici nu aducea nimic acasă. Iar când aveam indemnizația de la copii, și aia tot el o lua. Ajunsesem să vând din puținele lucruri să avem de mâncare, să nu murim de foame. Tot eu plăteam chiria, tot eu făceam piața, el stătea și bea cu prietenii.”

De gura lumii, femeia își ascundea urmele bătăilor: „Mi-era rușine să merg la muncă, aveam ochii umflați, vânătăi. Explicam că am căzut, că m-am lovit de dulap. Colegele mă priveau cu milă, dar nu ziceau nimic. M-am obișnuit să tac și eu.”

Decizia să plece nu a venit dintr-o dată, ci după încă o noapte de groază, când a înțeles că fetele ei nu mai pot trăi în acea teroare.

„M-am uitat la ele dimineața, mi-am dat seama că viața lor o ia razna. Dacă nu fug, nu doar eu o să pățesc rău, ci și ele. Mi-am făcut bagajele noaptea, cât el dormea, și am plecat la o prietenă. Mi-era frică de mor, simțeam că mă urmărește… Că vede tot. După aia m-am mutat cu fetele mele cu chirie.’”

„Șansele de a ieși din relații abuzive scad o dată cu creșterea numărului de copii. Femeile devin total dependente de partener.”

Cosmina Simean, director Asistență Socială București

Dar abuzul soțului nu s-a oprit odată cu fuga Anei.

„Îmi scria continuu, mă amenința, îmi spunea că știe unde lucrez, că vine la serviciu și mă face de rușine. Spunea că mă urmărește și la centru, că dacă nu mă întorc, o să o pățesc rău.”

Ana a încercat să apeleze la lege.

„Am avut ordin de protecție, dar doar cinci zile. Judecătorul a cerut probe, eu nu mai aveam telefoane sau poze, că le-a șters el. Instanța a decis că nu-s destule dovezi, așa că a rămas totul cum a vrut el. Am simțit iarăși că nimeni nu mă poate ajuta”.

Judecătorul ar fi avut alternativa unei anchete sociale. Vecinii, colegele de la serviciu și, mai ales, fiicele – și ele victime ale scenelor șocante la care asistau – ar fi avut multe lucruri relevante de povestit.

Ana locuiește acum cu cele două fete ale ei, de șase și șapte ani, într-un centru care nu inspiră neapărat speranță, cât adăpost, dar care, pe moment, îi asigură siguranța. „Nu dorm nopțile. Fiecare zgomot m-aruncă din pat. Cea mică a început să vorbească în somn, se trezește plângând.”

Dar Ana nu renunță: „Nu mă mai întorc niciodată. Mai bine mor de foame, mai bine muncesc pe brânci, dar nu mă mai întorc la el. Pentru fetele mele trebuie să reușesc.”

Maria: „Am fost și bătută, și umilită, și izolată. Și tot m-am întors, pentru că n-am știut cum e să fii iubită altfel”

„Am stat 27 de ani cu primul soț. N-a fost niciodată tată sau partener, doar o prezență. Nu muncea, mă jignea, scuipa, bea. Copiii erau ai mei, nu ai noștri. Dacă nu aș fi plecat în Italia, cred că nu aș fi supraviețuit”, așa își începe povestea femeia de 49 de ani.

Plecarea în străinătate a adus însă alt tip de durere. Pentru copiii rămași cu tatăl, lipsa mamei a însemnat și mai multă vulnerabilitate.

„Fata mea avea doar 14 ani când a fost obligată de tată să facă baie în fața lui. Mi-a spus peste ani, cred că i-a fost rușine sau nu a vrut să mă doară. După ani de psiholog, mi-a spus: „«Nu s-a întâmplat mai mult, doar atât și am vrut să mor atunci». Nu am știut cum să o ajut.”

Divorțul a fost o luptă la fel de grea: „Doi ani am tras ca să scap de el. Nu voia să-mi dea drumul. Judecătoriile cereau acte, dovezi, el mințea, îmi transmitea amenințări. Am simțit că nu ies niciodată de acolo.”

Când a obținut, în sfârșit, divorțul, a crezut că are forța să o ia de la capăt. S-a întors în România, unde a cunoscut un bărbat cu câțiva ani mai tânăr pe o aplicație de dating.

Și acesta s-a dovedit abuziv.

„Nu mă lăsa să sun copiii decât când era el lângă mine, cu cronometrul. Îmi spunea ce să răspund, ce să nu spun. Îmi lua telefonul, mă bloca afară. O dată, a bătut-o și pe mama lui, nu doar pe mine.”

A urmat o spirală a violenței greu de descris. „Am dormit în parc, m-a dat afară cu bagajele în brațe. Ne-am mutat în gară. Acolo am înțeles că nu o să se schimbe niciodată. Am ajuns cu el într-o garsonieră. Nu aveam voie să merg la muncă decât unde voia el. Îmi rupea cartelele de metrou sau de telefon, găsea motive să mă certe, să mă lovească. Ținea geamul mereu închis ca să nu pot fugi.”

Totul a culminat cu o bătaie cruntă din care Maria a crezut că nu va mai ieși vie.

„A venit dimineața beat. M-a luat cu pumnii și picioarele, m-a bătut cu ciocanul de șnițele. Cel mai tare în cap. Nu mai știam unde sunt. Două săptămâni m-a ținut încuiată în casă”, își amintește femeia.

După două săptămâni, a primit permisiunea să își vadă fata. Când fata mea a venit să mă caute și m-a văzut, a plâns. Am încercat să mint, să îi spun că am căzut de pe bicicletă. Nu m-a crezut, rănile se vedeau încă foarte mult. M-a luat de acolo și am mers la poliție.”

A ajuns și la Institutul de Medicină Legală și și-a scos certificatul medico-legal, documentul care demonstra cât fusese de lovită.

Mărturia Mariei și probele strânse s-au dovedit suficiente ca bărbatul să fie plasat în custodia poliției „Au venit noaptea, l-au arestat. Mi s-a dat ordin de protecție pe un an, lui arest preventiv pe 30 de zile. Acum, pe 7 august, îi expiră mandatul. Mi-e teamă. Mi-e frică să mă duc acasă la Galați, mama își vrea fostul ginere aproape, nu pe mine. Mi-a zis că nu mă va ierta niciodată.”

Cu toate acestea, Maria încă speră. „Vreau să plec undeva unde să nu mă mai caute nimeni. Să nu mă știe nimeni. Vreau să trăiesc liniștită. Pentru mine și pentru copiii mei. De ce? Pentru că nu vreau să mai fiu niciodată ținta nimănui.”

Salariul, primul pașaport spre libertate. În București, o femeie singură cu doi copii are nevoie de măcar 6.000 de lei

Cosmina Simiean conduce de ani buni cea mai mare direcție de asistență socială din România, pe cea din București. A văzut multe femei abuzate și a ascultat mii de povești în cei douăzeci de ani de carieră.

Clivajul dintre marile orașe și comunitățile mici se vede perfect în situația femeilor din România anului 2025, spune ea.

„Aproape fiecare caz care ajunge la noi de la țară e legat de dependența economică și de sărăcie extremă. Diferența dintre cum percepe viața o femeie din București și una dintr-un sat uitat de lume din Dâmbovița nu ține doar de venit, ci de acces la infrastructură, la educație, la un loc de muncă, la informație și la protecție față de abuz”, explică Simiean.

Unul dintre cele mai frecvente motive pentru care femeile nu părăsesc relațiile abuzive este dependența financiară față de partener.

Multe ele sunt crescute învățând că bărbatul este cel care aduce banii în casă și că el este și cel care conduce familia. Femeile trebuie să rămână „la cratiță”, să facă și să aibă grijă de copii.

„În București, dacă nu ai un job de 6.000 de lei și ai doi copii, nu ai nicio șansă la o chirie decentă, la o viață de zi cu zi fără stresul supraviețuirii. Pentru majoritatea femeilor, cifrele sunt imposibile. Dar și la țară, unde poate ai o grădină, o găină, cele 3.000 de lei lunar de care ai avea nevoie sunt tot o iluzie pentru majoritatea mamelor singure”, punctează directoarea de la Asistență Socială.

Scenariul, deși plauzibil, devine, în multe situații, imposibil. Pentru că salariul de 6000 de lei net în Capitală trebuie să vină și cu un program de lucru adaptabil la traficul din București. Nu de puține ori este prea mult, fie pentru femeie, fie pentru angajator, așa că preferă să rămână lângă soțul agresor.

„Le întrebi de ce nu pleacă de lângă agresor. Și ele îți spun: «Unde să plec cu copiii? Cum îi întrețin?». Nu e vorba mereu sau nu e vorba doar de frică sau de psihologie, ci, pur și simplu, e despre ce mănânci mâine”, subliniază ea.

Simona Tache, psiholog: Teama de escaladarea violenței e mai mare ca încrederea în autorități

Simona Tache este psihoterapeut. A consiliat, de-a lungul timpului, multe femei. Denunțarea agresorului și intrarea sub protecția legii e ultimul pas pe care îl fac femeile în relații abuzive.

E pasul care nu mai lasă loc de întoarcere și care vine cu o responsabilitate pe care multe femei cred că nu o pot duce.

„Părinții și rudele vor judeca, singurătatea va apăsa, comunitatea va arăta cu degetul. Multe femei nu sunt încă pregătite logistic și emoțional pentru acest pas. Nu au suficienți bani, nu au unde să se ducă cu copiii, sunt presate de rude să nu-i despartă de tată sau «să nu le bage tatăl în pușcărie», sunt captive într-un atașament disfuncțional față de agresor, măcinate de rușine și vinovăție, lipsite de suport psihologic și juridic”, explică psiholoaga.

În multe cazuri, teama de escaladarea violenței este mai mare decât încrederea în puterea și voința autorităților de a le asigura o protecție reală.

Teama va crește dacă intervenția va fi prea lentă sau formală, dacă procurorii vor ține cu agresorul sau dacă judecătorii îl vor favoriza.

„Multe dintre victime au fost deja dezamăgite de autorități, nu înțeleg exact cum funcționează dispozitivul de protecție și nu au la dispoziție rețeaua complexă de suport fără de care o astfel de decizie e greu de luat și de menținut”, explică Tache.

Psihoterapeuta e de părere că fără ajutor profesionist, refugii sigure, sprijin financiar și juridic, e greu de crezut că numărul celor care vor accepta o astfel de măsură va crește prea curând.

Stigmatizarea ca reacție socială

Simona Tache spune că România e încă dominată de cultura patriarhală care cere femeilor să își păstreze bărbatul, „să nu destrame familia”, „să nu își spargă casa”.

„Apropiații le spun că exagerează și că, de fapt, nu e așa rău. Că și ele au țipat. Sau dimpotrivă, dacă stau, sunt slabe. Dar, dacă pleacă, e pentru că nu au fost în stare să facă să fie bine. Că o să le știe tot târgul și o să se facă de râs. Așa e bărbatul, dar, dacă femeia e deșteaptă, știe să-l joace pe degete”, explică Tache.

Femeile ajung să internalizeze toate aceste mesaje și să aibă sentimentul că este ceva greșit cu ele, nu cu partenerul.

„Rușinea te face să te faci mică, să te ascunzi și să taci, ca să treci cât mai neobservată. Dar, în ciuda aparențelor, frica nu e o emoție care să îți dea energie și forța de a acționa coerent. Te consumă, te stoarce, te epuizează. Singura emoție care ne crește energia și ne dă puterea de a acționa coerent pentru o schimbare e furia sănătoasă. Dar femeile abuzate nu prea se pot conecta cu furia lor”, explică Tache.

Pentru Europa Liberă, Simona Tache a făcut o listă de tipuri de blamare socială care însoțește stigmatizarea, arată tipurile de apelative care o însoțesc și care aduc un plus de suferință, însingurează victimele și le fac mai degrabă să se ascundă decât să ceară ajutor, întârziind deciziile salvatoare:

👉 Chestionarea abuzului („Poate face și ea ceva”, „Sigur exagerează”);
👉 Disprețul („Nici ea nu e ușă de biserică”, „Stă pentru bani", „Își spală rufele în public”, „Nu știe să-și țină bărbatul");
👉 Învinovățirea („E vina ei, că are gura mare”, „Știa cu cine se mărită”), mila condescendentă ;(„Săraca... Dar nu înțeleg de ce nu pleacă...”, „N-aș vrea să fiu în locul ei”, „Eu n-aș accepta așa ceva niciodată”);
👉 Etichetarea („femeia bătută de bărbat”, „fosta victimă”).

Despre blamarea care vine dinspre autorități vorbește și Cosmina Simiean de la Direcția de Asistență Socială a Municipiului București. „Avem lege, dar nu avem practică sănătoasă”.

„Am avut cazuri în care femei abuzate s-au plâns că nu pot obține o sentință clară pentru că judecătorii nu au specializare, nu fac distincții între litera și spiritul legii. Există norme, dar lipsesc secțiile dedicate, lipsesc cursurile specializate pentru magistrați”, argumentează directoarea DGASMB.

Până când agresiunea instituționalizată nu va dispărea din Poliție sau din justiție, spune Simona Tache, aceste femei aflate în pericol vor continua să se apere prin tăcere nu doar de agresorii lor, ci și de societatea care ar trebui să le protejeze.

Bătaia de acasă în cifre

Poliția are la îndemână un instrument clar pentru a scoate victima din familie atunci când apare așa-numita violență domestică – ordinul de protecție provizorie pe care îl poate emite imediat ce constată abuzul. Poate fi emis pe cinci zile fără să fie nevoie de intervenția unui judecător.

Ulterior, victimele pot cere instanței prelungirea acestuia. Ordinul de protecție vine, dacă victima acceptă, și cu instalarea de brățări de monitorizare.

Din punct de vedere tehnic, totul e foarte simplu: agresorului i se montează o brățară electronică, iar femeia are un dispozitiv care interferează cu acesta. De fiecare dată când agresorul se apropie, este alertat atât un dispecerat al poliției, cât și victima.

Cel mai apropiat echipaj de poliție e obligat să intervină de îndată și să prevină o altă tragedie. Surse din poliție au declarat pentru Europa Liberă că, de fiecare dată când dispozitivul a fost purtat corect, nu s-a mai produs nicio agresiune.

În primele cinci luni ale anului 2025, polițiștii au emis 4.670 de ordine de protecție provizorii, 1.783 dintre acestea fiind transformate în ordine de protecție de către instanțele de judecată.

În aceeași perioadă, polițiștii au intervenit la 49.989 de cazuri de violență domestică, dintre care 24.815 în mediul urban și 25.174 în mediul rural. Doar 10% dintre femei vor însă să poarte brățară.

Surse din poliție au explicat pentru Europa Liberă că femeilor le e teamă că, de fapt, înlocuiesc un urmăritor – soțul, cu altul – poliția. În 2025, în primele cinci luni, 3.218 victime au refuzat ca autoritățile să îl oblige pe agresor să poarte un dispozitiv electronic de supraveghere.

În prezent, polițiștii au instalat 5.013 kituri de violență pentru victimă singulară și 253 de victime multiple. Victime multiple înseamnă că mai multe persoane sunt protejate împotriva unui singur agresor.

La nivel național, în primele cinci luni din 2025, numărul faptelor penale înregistrate în domeniul violenței domestice a scăzut cu 18,5% față de primele 5 luni ale anului 2024, de la 23.047 la 18.787 de fapte.

Au fost înregistrate scăderi, comparativ cu perioada similară din anul 2024, pentru lovire sau alte violențe (de la 13.847 la 10.567 de fapte), amenințare (de la 2.906 la 2.206 fapte) și nerespectarea ordinelor de protecție provizorii (de la 318 la 276 de fapte).

Cea mai mare pondere în privința infracțiunilor legate de violența domestică o reprezintă „lovirea sau alte violențe” – 56,2% (10.567 de fapte).

În aceeași perioadă, instanțele judecătorești au emis 5.141 de ordine de protecție, 1.783 provin din ordine de protecție provizorii.

Referitor la nerespectarea ordinului de protecție, statisticile poliției au înregistrat 2.114 infracțiuni.

În ciuda scăderii numărului de violențe, cifrele indică un fenomen grav: în majoritatea cazurilor de violență domestică, omorul rămâne infracțiunea în creștere.

În privința sexului victimelor infracțiunilor de omor, în 2023, la nivel național, au fost 42 de victime femei și 44 de victime bărbați, iar în anul 2024, 52 de victime au fost femei și 36 de victime au fost bărbați.

De asemenea, cu privire la săvârșirea infracțiunii de omor, în primele cinci luni ale anului 2025, 24 de victime au fost femei și opt victime au fost bărbați.

În privința autorilor, la infracțiunea de omor, în anul 2023, la nivel național, au fost 75 de autori bărbați și 13 femei, iar, în anul 2024, 72 de autori au fost bărbați și 12 au fost femei.

În primele cinci luni ale anului 2025, 27 de autori au fost bărbați și cinci au fost femei.

În 2023, infracțiunile de omor în domeniul violenței domestice au fost săvârșite după cum urmează: 19 situații între soț/soție, 11 situații între persoane aflate într-o relație de concubinaj, 11 situații între frați, 25 de situații între fiu/fiică – mamă/tată, două situații între cumnați și 18 în alte situații.

În anul 2024, infracțiunile de omor în domeniul violenței domestice au fost săvârșite astfel: 25 de situații între soț/soție, 16 situații între persoane aflate într-o relație de concubinaj, 5 situații între frați, 26 de situații între fiu/fiică – mamă/tată, 3 situații între cumnați și 11 în alte situații.

În primele luni ale anului 2025, pe baza relației dintre victimă și autor, infracțiunile de omor în domeniul violenței domestice au fost săvârșite după cum urmează: șaspe situații între soț/soție, 12 situații între persoane aflate într-o relație de concubinaj, trei situații între frați, nouă situații între fiu/fiică – mamă/tată, o situație în care autorul a fost concubinul mamei.

Femei în politică – cum să răzbești într-o lume a bărbaților

La capătul celălalt al ierarhiilor sociale din România se află lumea politică.

Cea care normează explicit, prin declarații, legi sau hotărâri și expune implicit prin comportament, ținută și ordinea de priorități, principiile care guvernează țara.

Oana Țoiu și Victoria Stoiciu sunt două dintre puținele femei care au reușit în politică în România. Una vine din Dâmbovița, cealaltă din Republica Moldova. Au în comun activismul înainte de a fi intrat în politică.

Țoiu este una dintre cele două ministre ale guvernului Bolojan și conduce portofoliul Externelor, iar Victoria Stoiciu este senatoare PSD de Vaslui, cel mai sărac județ al României, care este însă numărul 1 în topul femeilor din România cu cei mai mulți copii, adică o medie de 2,2 copii/ femeie.

Victoria Stoiciu: cel mai toxic e misoginismul amabil

„Cel mai mare obstacol pentru o femeie vine din faptul ca mereu se caută bărbatul din spatele tău. Amanta cui e și asta? Cine a împins-o? Prezența unei femei în politică stârnește exact genul acesta de întrebari – adesea formulare mult mai vulgar. Tu nu ești niciodată tu, ești un proxy, eventual simpatic, pentru un bărbat puternic care face jocurile”, crede Victoria Stoiciu că este privită orice femeie care intră în politică.

În acest fel, femeia este privată de liberul arbitru.

Gândindu-se la propria experiență, dar și la experiența altor femei de pe scena publică, Stoiciu spune că atitudinea este răspândită atât în rândul bărbaților, cât și în rândul femeilor.

Sursa acestei atitudini vine din faptul că, tradițional, sferele de activitate care concentrează puterea, cum e politica, sunt percepute ca aparținând exclusiv bărbaților.

Stoiciu spune că întotdeauna a fost nevoită dă demonstreze mai mult decât colegii ei bărbați.

„Un bărbat e automat perceput ca meritându-și poziția și, până la proba contrarie, e perceput ca fiind competent. Femeile trebuie să facă eforturi duble, chiar înzecite, față de un bărbat pentru a fi luate în serios. Și, chiar și atunci când fac asta, vedem că sunt reduse în discuțiile publice la modul în care arăta sau se îmbracă – adică la rolul tradițional de obiecte sexuale, decorative”, explică Victoria Stoiciu.

Senatoarea PSD a fost cea care a sărit în apărarea colegei sale de politic, Oana Țoiu de la USR, noul ministru de Externe, când imaginea acesteia a fost batjocorită cu o fotografie contrafăcută grosolan de deputatul Mihai Neamțu (AUR) pe rețelele sociale.

„Domnule Neamțu, prestidigitațiile cu cuvinte prețioase nu pot ascunde ceea ce sunteți de fapt: un bădăran misogin. Exact așa”, a scris senatoarea pe Facebook.

În ciuda dificultăților enorme, Victoria Stoiciu se declară optimistă: „Mă bucur să văd că din urmă vine o generație pentru care lucrurile acestea, egalitatea de gen, drepturile femeilor, nu sunt doar vorbe goale, ci realități profund interiorizate, trăite”.

„Strategia” de interacțiune cu ceilalți a senatoarei e de a spune ce trebuie făcut indiferent de percepțiile sexiste.

„Cred că e una din cele mai mari victorii ale mele obținute în lupta cu mine însămi – să nu mă las descurajată sau inhibataă de prejudecăți. Am învățat că trebuie să vorbesc despre asta, cred că e foarte important să conștientizăm că ceea ce pare a fi o problemă personală e de fapt o chestiune politică”, mai explică Stoiciu.

Ministra Oana Țoiu a intrat în politică în 2016. Și-a dat, la acel moment, zece ani în acest domeniu. Lucra în antreprenoriatul social și a primit o ofertă de a intra în guvernul Cioloș.

„Au căutat o persoană ca secretar de stat, fără afiliere politică, m-au invitat pe mine la Ministerul Muncii.”

Ulterior, pe fondul mișcărilor civice și al protestelor după Ordonanța 13/2017, care amenința independența Justiției, a ales să construiască, alături de alți colegi ONG-iști, Platforma România 100, apoi PLUS și, prin fuziune, USR-PLUS: „Am considerat că au fost abuzuri de putere și era nevoie de o clasă politică care să aducă un aer proaspăt”.

Nu a simțit în partid discriminări. Crede că politica este dificilă pentru toți cei care aleg să o facă, indiferent de gen și dacă vin din afara establishmentului politic, adică din afara cercurilor politice deja la putere.

„Trebuie să demonstrăm mult mai mult decât cei din jur, toți cei care am venit din afara politicii. Ni se impun standarde semnificativ mai mari decât a celor din jurul nostru. Oamenii care ne susțin și care ne votează pe noi ne cer să respectăm standarde mult mai înalte decât impun altor partide.”

Ceea se întâmplă însă în politica mare nu se transferă însă la nivelul localităților mici.

Exact ca în cazul femeilor abuzate, și în politica de la nivel local, primează stigmatizarea.

„Multe colege, când au luat cuvântul vehement în consiliile locale sau au venit cu propuneri de schimbare, s-au confruntat cu replici nepotrivite sau cu desconsiderare”.

Dar, spune Țoiu, există și o parte bună: „Le-a fost de multe ori mai ușor să discute cu alegătorii, să înțeleagă problemele… uneori trec mai autentic de unele bariere.”

Cote de gen împotriva misoginismului amabil

„Cel mai frecvent, m-am lovit de ceea ce eu numesc «misoginism amabil», o formă de superioritate de gen care nu se manifestă virulent, care îți face complimente, dar refuză să vadă în tine mai mult decât un obiect drăgălaș”, explică Victoria Stoiciu pentru Europa Liberă.

Senatoarea dă exemplu momentul în care Crin Antonescu, într-o dezbatere electorală i-a spus unei jurnaliste care adresase o întrebare serioasă într-o dezbatere de mare importanță, că e tânără și drăguță, „fără să înțeleagă până la capăt care e problema și de ce acest lucru e eronat și sexist.”

„E o atitudine pe care uneori e greu să o combați frontal, fără riscul de a ți se spune că ești nebună pentru că faci urât când primești un compliment. Din experiența mea, e o lupta pierdută să încerci să explici fiecăruia de ce e greșit, pur și simplu avem nevoie de educație masivă pe tema egalității de gen în școli, în universități, la locul de muncă”, spune Stoiciu.

La rândul ei, ministra de Externe, Oana Țoiu spune că rezolvarea accesului femeilor la funcții importante ar putea veni de la bărbați sau de la alte femei.

„Din experiența ultimilor nouă ani am văzut că femeilor le este mai ușor să aplice la poziții dacă sunt invitate. Bărbații sunt mai rapizi în a se autopropune, e o abordare diferită”, explică ministra.

Poate fi una din explicațiile pentru care toate guvernele postdecembriste ale România sunt dominate masiv de bărbați.

Un rol dominant pe scena publică a reușit să creioneze Laura Codruța Kovesi, în postura de șef al Direcției Naționale Anticorupție, după care și-a continuat cariera judiciară în fruntea Parchetului European, unde se află și azi.

De altfel, sistemul judiciar pare să încurajeze mai mult decât politica prezența unor femei în funcții de conducere.

Analizând funcțiile guvernamentale, concluzia aritmetică ce se desprinde de la sine este că cea mai extinsă proporție de femei în echipele guvernamentale o dețin guvernele PSD, cu decizia fără precedent din 2017 de a propune un premier femeie: Viorica Dăncilă.

Startul a fost însă complet defavorabil femeilor. Astfel, imediat după Revoluție, în cele trei cabinete Petre Roman care au condus România până în octombrie 1991, nicio femeie nu a ocupat vreun portofoliu. La fel s-a întâmplat și în guvernul Stolojan.

Prima femeie care apare ca deținătoare a unui portofoliu de ministru este Daniela Bartoș care s-a ocupat de Sănătate între 23 august și 11 decembrie 1996, în guvernul Nicolae Văcăroiu. Următoarele două guverne ale Convenției Democrate Române – Victor Ciorbea și Radu Vasile – nu au avut nici ele vreo femeie în echipă.

În următorul guvern, cel condus de Mugur Isărescu, primesc portofolii Smaranda Dobrescu – ministrul Muncii și Protecției Sociale (pe durata întregului mandat) și Anca Boagiu care îl înlocuiește pe Traian Băsescu la portofoliul Transporturilor între iunie și decembrie 2000.

În guvernul Năstase, primesc portofolii, pe partiții de mandat: Rodica Stănoiu – Justiție, Ecaterina Andronescu – Educație, Daniela Bartoș – Sănătate, Hildegard Puwak la Integrare Europeană, Elena Dumitru la Muncă și Adriana Țicău la Comunicații. Singura care păstrează mandatul pe perioada întregii guvernări 2000-2004 este Silvia Ciornei la Întreprinderi Mici și Mijlocii.

În primul Guvern Călin Popescu-Tăriceanu, Monica Macovei ocupă portofoliul Justiției, Sulfina Barbu pe cel al Mediului și, parțial, Anca Boagiu, pe cel al Integrării Europene și Mona Muscă pe cel al Culturii. Singura femeie care mai este cooptată în guvernul Tăriceanu II este Mariana Câmpeanu, la Muncă, unde stă două luni.

În primul guvern Boc (2009) primesc portofolii Elena Udrea – la Turism, Monica Iacob Ridzi și Sorina Plăcintă – la Tineret și Sport și Ecaterina Andronescu la Educație.

În cel de-al doilea guvern Boc (2009-2012), singura care rămâne pe durata întregului mandat este Elena Udrea la Dezvoltare Regională.

Relațiile ei apropriate cu președintele Băsescu au dat naștere a numeroase speculații. Cert este că de la Turism a fost promovată în al doilea cabinet Boc, în fruntea unui minister cheie pentru derulare unor proiecte europene de peste patru miliarde de euro.

Mai primesc portofolii, parțiale, Sulfina Barbu la Muncă și Anca Boagiu la Transporturi, și ele având printre atribuții cofinanțarea unor proiecte europene din programe la fel de consistente.

În guvernul interimar Răzvan Mihai Ungureanu, instalat la începutul lui 2021 și care a guvernat doar trei luni, și-a găsit loc doar Claudia Boghicevici la Muncă.

Cele patru guverne Ponta, de după alegerile parlamentare din noiembrie 2012 au avut mai multe femei în Guvernul României decât oricare alte echipe guvernamentale, confirmând regulă că guvernele social-democrate sau dominate de PSD au inclus mai multe femei.

Din echipele guvernamentale conduse de Victor Ponta au făcut parte: Rovana Plumb, la Mediu sau Muncă, Ecaterina Andronescu la Educație, Mariana Câmpeanu la Muncă, Mona Pivniceru la Justiție, Ramona Mănescu – la Transporturi, Lucia Varga la Piscicultură, Maria Grapini la Întreprinderi Mici și Mijlocii, Ioana Petrescu – Ministru Finanțelor Publice, Gabriela Szabo – Tineret, Doina Pană – Mediu, Aurelia Cristea – Dialog Social, Sevill Shaideh – Dezvoltare, Grațiela Gavrilescu – Mediu. Caracteristica guvernelor Ponta a fost că portofoliile au durat puțin.

După căderea guvernului Victor Ponta în urma tragediei de la Colectiv, premierul Dacian Cioloș a nominalizat în funcții de ministru nu mai puțin de șapte femei, între care Anca Dragu la Finanțe și Raluca Prună la Justiție. Unele au fost parțiale, în urma remanierii guvernamentale.

După alegerile din 2016, câștigate din nou de PSD, au urmat cabinetele conduse de Sorin Grindeanu, Mihai Tudose, apoi de prima femeie în fruntea Guvernului României din istoria țării: Viorica Dăncilă.

Toate aceste echipe guvernamentale au avut în componență o proporție semnificativă de femei, șapte sau opt persoane. Cele mai prezente pe scena publică inclusiv prin greutatea ministerelor care le-au fost încredințate au fost la Ministerul de Interne: Carmen Dan, iar la Muncă - Rovana Plumb și Olguța Vasilescu, la Sănătate - Sorina Pintea.

De remarcat, prezența primei femei în funcția de prim-ministru nu a fost de bun augur pentru prestigiul femeilor în politică. Ajunsă în fruntea PSD după ce fostul lider, Liviu Dragea a fost pus sub acuzare pentru corupție (ulterior a fost și arestat), Viorica Dăncilă a fost văzută de mulți analiști politici drept un instrument al fostului șef al partidului.

De numele ei, și de cel al ministrei de Interne de atunci, Carmen Dan, se leagă intervenția violentă a forțelor de ordine contra manifestanților pașnici la 10 august 2018 într-un moment în care Bucureștiul avea un primar tot o femeie: Gabriela Firea.

Alegerile parlamentare din 2020 au dus la o coaliție fragilă PNL-USR-UDMR.

Guvernul lui Ludovic Orban (premierul PNL înlăturase cabinetul Dăncilă cu un an înainte de alegeri) a încredințat funcția de vicepremier Ralucăi Turcan, cu ministre precum Monica Anisie la Educația sau Violeta Alexandru la Muncă, dar din perspectiva numărului mai puține decât în cabinetele dominate de PSD.

Același lucru a rămas valabil și pentru echipa guvernamentală cu viață scurtă condusă de fostul ministru de Finanțe, Florin Câțu, care și-a încheiat mandatul în decembrie 2021.

În guvernele Ciucă & Ciolacu (2021-2024), rezultate în urma perfectării unei coaliții majoritare PNL- PSD, au fost ministre sub conducerea PNL Ligia Deca (Educație) și Gabriela Firea (Ministerul Familiei). Cele două două cabinete conduse de Marcel Ciolacu (înainte și după alegerile din decembrie 2024), femeile din Guvern au fost: Gabriela Firea, Natalia Intotero, Simona Oprescu, Alina Gorghiu, Ligia Deca, Raluca Turcan și Luminița Odobescu.

Surpriza provocată de răsturnarea predicțiilor și intrarea în turul II al prezidențialelor a politicianului pro-rus și nostalgic comunist, Călin Georgescu, a avut și reversul medaliei. Dacă turul II ar fi avut loc în decembrie și nu ar fi fost anulat de Curtea Constituțională, se punea problema dacă Elena Lasconi, pro-occidentala care îl concura, ar fi avut șanse de victorie.

Sondaje interne ale partidelor, văzute de Europa Liberă, arătau că nu. Cert este că președinta de atunci a USR, Elena Lasconi a reușit să intre în turul II, devansându-i pe șefii partidelor mari: Marcel Ciolacu (PSD) și Nicolae Ciucă (PNL).

După învestirea noului președinte, Nicușor Dan și instalarea după câteva săptămâni a noului Guvern, o coaliție pro-occidentală PNL-PSD-USR-UDMR, lista femeilor ministru e foarte scurtă.

În echipa construită de premierul Bolojan, din cei 22 de membri ai cabinetului, numai două persoane sunt femei: Oana Țoiu și colega sa de la Mediu, Diana Buzoianu. Ambele provin din USR.

Statistic, nu există nicio informație relevantă care să justifice subreprezentarea femeilor în funcții de putere.

În România, numărul femeilor este mai mare ca cel al bărbaților, numărul de votante este cu jumătate de milion mai mare ca cel am votanților, printre absolvenții de studii superioare avem suprareprezentare feminină în anumite domenii cheie cum ar fi Dreptul sau Medicina.

„Dacă aveți femei competente în jur, spuneți-le că pot. Acest tip de validare ajută enorm. De asemenea, reacția la comportamente nepotrivite trebuie să vină și din partea bărbaților, dintr-o datorie față de propriile standarde de civilizație”, explică Țoiu.

Ea crede că deși cotele de gen sunt o măsură imperfectă, România are nevoie de măsuri active, iar așteptarea că lucrurile se rezolve de la sine este „nerealistă și naivă”.

Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.