De la începutul invaziei rusești asupra Ucrainei, cetățenii români care locuiesc în apropierea graniței cu Ucraina au fost alertați de cel puțin 13 ori că resturi de drone s-ar putea prăbuși peste casele lor.
De cele mai multe ori, mesajele RO-Alert au fost transmise de autorități în toiul nopții.
Marți, 25 noiembrie, un astfel de mesaj a ajuns la locuitorii din Tulcea, Galați și Vrancea, la primele ore ale dimineții.
O dronă intrusă a intrat în jurul orei 07:00 pe teritoriul României prin județul Tulcea, zburând apoi sute de kilometri, înainte de a se prăbuși în comuna Puiești din județul Vaslui.
România are cu Ucraina o graniță lungă de 650 de km, din care 344 pe cale fluvială.
Peste Dunăre, la frontieră, au loc constant atacuri lansate de Rusia. Doar în ultima săptămână au fost patru astfel de incidente.
Cel mai periculos pentru România a fost luni, pe 17 noiembrie, când o navă încărcată cu 4.400 tone de GPL a fost incendiată, după un atac rusesc cu drone asupra portului Izmail.
De teama unor explozii – al cărei suflu ar fi afectat totul pe o rază de cinci kilometri – autoritățile române au decis evacuarea celor aproximativ 250 de localnici din satele Plauru și Ceatalchioi.
Prima așezare este la 300 de metri de Izmail. A doua, care dă și numele comunei, se află la trei kilometri.
O zi mai târziu, odată cu stingerea incendiului, strămutații au primit voie să revină.
Europa Liberă a discutat la fața locului cu sătenii și autoritățile.
Agresiunea armată nu este singura acțiune căreia comunitatea trebuie să-i facă față. De mulți ani, se luptă cu infrastructura ostilă și probleme economice. Până acum, mai toate aceste bătălii au fost pierdute.
Teama ca parte din cotidian
În afară de Dunăre, un singur rând de sălcii și un dig foarte mic de pământ despart satul românesc Plauru de portul ucrainean Izmail, intens bombardat de atacurile rusești.
Fost lăcătuș mecanic, Gheorghe Puflea are 73 de ani și s-a retras la pensie în Plauru, sat în care a crescut. Duminică noapte, pe 16 noiembrie, era la circa 20 de kilometri distanță, în orașul Tulcea, unde are un apartament și unde-i locuiesc cele două fiice.
„Când am venit dimineață în Plauru, dezastru: toate geamurile casei erau deschise de suflul exploziei”, povestește bărbatul pentru Europa Liberă.
Nu este prima dată când se întâmplă. Incidentul de acum, cu nava plină cu 4.400 tone de GPL, avea loc pe Dunăre, chiar în fața casei sale.
„Dacă se aprindeau și rezervoarele alea mari, zburam cu totul. Era o bombă”, consideră bătrânul.
Nu este prima dată când este martorul războiului. Merge cu noi pe malul Dunării, la câțiva metri de locuința sa, și arată spre malul ucrainean:
„Uitați: magazia asta din port a luat foc o dată... și acolo, la siloz, încă o magazie, și acolo a luat foc”, arată repede câteva spații bombardate din infrastructura portuară ucraineană.
Aproape de fiecare dată, se alegea și el cu câteva geamuri sparte de suflul exploziilor. Teama a devenit parte din cotidian.
„Eu pot să plec la orice oră, dar ce fac cu animalele? Să le las aici?”, se întreabă Puflea.
Câteva păsări, un cal, un tăuraș, câțiva porci și o scroafă cu zece purcei sunt averea ce-i crește în bătătura casei din lut. Doar că nu e orice fel de lut: e pământul copilăriei sale.
„Au mai fost bubuituri aici în față, la noi”, spune Daniela Tănase, o femeie de 48 de ani, pentru Europa Liberă.
„Prima rampă de acolo se și vede că este neagră, de la explozia unei drone. Acolo a explodat o cisternă”, completează localnica.
Și casa ei e la câțiva metri de Dunăre. Dincolo de apă se-ntinde portul Izmail, care, de aproape patru ani de când este atacat de ruși, a devenit sursă de îngrijorare.
„Pe timpul zilei nu este nimic, niciun pericol, dar pe timpul nopții stai în spatele digului, pe burtă, atunci când atacă portul. Noaptea, când sună alarmele, ne repezim să ne îmbrăcăm și să vedem unde fugim – dacă se aprind proiectoarele lor (ucrainene, n.r.), cum caută dronele, să ne punem undeva la adăpost”, explică femeia.
Mutată în Plauru în urmă cu 25 de ani, când s-a măritat cu un localnic, spune că s-a gândit să plece, împreună cu soțul și fiul de 23 de ani.
O mare problemă ar fi cele 80 de oi și șapte vaci pe care le cresc, plus păsările și porcii din curte.
„Am rămas pe loc, cu ideea că n-o să mai fie probleme. Dacă s-ar amplifica bombardamentele, cred că s-ar putea să plecăm”, concluzionează ea.
Trei kilometri mai departe, în comuna Ceatalchioi, tot la malul Dunării e și gospodăria lui Corneliu Costea (78 de ani).
Fost navigator, s-a retras la pensie aici, nu în satul Plauru în care a crescut, din cauza infrastructurii proaste: drumul de pământ care leagă localitățile este greu practicabil.
„Dacă aș vedea în spatele curții, ceva puternic (o explozie, n.r.), cred că aș pleca. Sub nicio formă acum, suntem deocamdată bine, avem aici armata NATO care ne apără”, explică bărbatul motivele pentru care încă mai rezistă.
Problemele economice ca parte din cotidian
„Mulți pleacă din localitate nu neapărat din cauza războiului, dar probabil și pe latura asta, economică”, sintetizează situația Tudor Cernega, primarul comunei Ceatalchioi.
„Oamenii nu mai au loc de muncă, nu mai au nimic: pescuitul s-a terminat, turismul s-a terminat. Papura, coșulețele – activitățile astea s-au terminat. Mulți au luat calea străinătății”, explică el pentru Europa Liberă.
Pescarii nu au fost scutiți nici măcar de taxa anuală de 3.000 de lei pe care ar trebui să o dea la Fisc, pentru a obține licența. Rezultatul: în prezent mai există un singur pescar în Plauru.
„Lucrurile nu sunt, nu sunt în regulă”, continuă primarul și dă abătut din cap.
„Principalul motiv: starea drumului județean. Dacă de trei ani de zile vezi problema, aduci armata, aprovizionezi zilnic totul, nu se găsesc bani, chiar nu există o soluție?”, se întreabă retoric Cernega.
Singurul drum de acces are 80 de kilometri și leagă Tulcea de Chilia Veche. Drumul de pământ este calea de evacuare a populației și de intervenție a armatei. Autoritățile au ratat o modernizare, pe banii UE, de 40 de milioane de euro.
„Am cumpărat și noi un teren, am vrut să pun 100 de panouri fotovoltaice, energie verde, să suplinească iluminatul public, la cămin, dispensar, școală, să mă gospodăresc. Mă trezesc la un moment dat că ARBDD (Administrația Rezervației Biosferei Delta Dunării n.r.) nu-mi de aviz, că regulamentul nu-mi dă voie să pun panouri la sol”, povestește primarul Cernega un incident birocratic.
„Statul român, înainte să pună o interdicție, trebuie să ofere ceva în schimb”, este de părere edilul.
La două sute de metri distanță de locul în care primarul își varsă năduful e școala din Ceatalchioi. În martie 2022, la o lună de la începerea războiului pe scară largă din Ucraina, aici era încheiat un proiect de modernizare de 1,6 milioane de lei, din fonduri europene.
În patru bănci dintr-o sală de clasă luminoasă, curată, bine încălzită, stau aliniați cei patru copii de gimnaziu înscriși aici. Alți zece frecventează ciclul primar.
„Copiii, chiar dacă au avut noaptea incidente, adică au fost bombardamente, a doua zi au venit la școală”, spune Florin Tudorel Pascale pentru Europa Liberă.
Preot în comună, el este și profesor suplinitor în Ceatalchioi și predă educație religioasă, tehnologică, muzică și biologie.
„Este destul de greu să trăiești la granița cu un astfel de război de neimaginat”, mai spune preotul profesor cu strângere de inimă când se gândește că și el are doi copii pe care-i crește aici.
„O anumită zonă, până în Tulcea (brațul dunărean Chilia, n.r.), considerăm că facem parte și noi din acest război. Mulți evită să mai vină la rude, frica e mare”, spune primarul Cernega.
„E un loc liniștit, e un loc frumos, dar nu ai ce face”, concluzionează el cu amărăciune.
Chiar dacă bombardamentele au devenit parte din cotidian, există soluții de îmbunătățire a vieții tulcenilor de pe malul Dunării, vecin cu Ucraina. Este nevoie însă de voință politică, pentru a fi puse în aplicare.
Voință politică pe care nici războiul nu a trezit-o.
Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.
