Stenogramele Frigului: „Până la 11:00, nu dau gaze nimănui!”. Cum a scos Ceaușescu țara din priză și mitul electrificării României comuniste

Sala de ședințe a vilei de protocol de la Predeal era încălzită excesiv pentru confortul celor 32 de fruntași comuniști convocați la ședință.

Veneau din vilele destinate nomenclaturiștilor ca ei, unde își petreceau vacanța de iarnă. Acum tăceau, cu gurile închise ca niște sertare înțepenite.

Afară bătea un ger aproape cosmic, după o noapte în care temperatura coborâse până la minus 20 de grade.

În interior, singurele zgomote erau cele ale așteptării.

Liniștea a fost în cele din urmă spartă de vocea tovarășului Nicolae Ceaușescu, secretarul general al Partidului Comunist Român.

Cu binecunoscuta sa voce răgușită, „cel mai iubit fiu al poporului”, cum îi spunea propaganda de partid și de stat, a deschis, la ora 10:45, ședința convocată în dimineața zilei de duminică, 13 ianuarie 1985.

De față erau membrii Comitetului Executiv al Partidului Comunist Român, singurul partid existent în comunism, cel care controla tot, de la guvern și primării până la ultimul atelier sătesc. De la dezvoltarea economică la cât mănâncă o familie și care este temperatura apei disponibile în casele oamenilor și câți copii trebuie să aibă o femeie.

„Tovarăși”, a început Nicolae Ceaușescu, „am convocat această ședință să discutăm situația creată în aprovizionarea cu energie datorită timpului care este acum”.

Decizia: Se reduce consumul casnic la jumătate. Declarația: „Nu trebuie să spunem că se vor reduce consumurile”

„Timpul” care era atunci aruncase România într-o furtună perfectă. Și nu se referea numai la temperaturile dintr-o oarecare iarnă grea.

În ianuarie 1985, comunismul intrase deja în convulsiile sale finale. România era într-o criză economică majoră, dublată de una din cele mai mari crize energetice din istorie.

În momentul ședinței Comitetului Politic Executiv (CPEx) al PCR de la Predeal, întregul sistem energetic național funcționa deja în regim de avarie, la capacitate minimă.

Trebuiau luate măsuri.

Dar în viziunea lui Nicolae Ceaușescu, inamicul energetic numărul 1 nu îl reprezentau coloșii industriali, ridicați în deceniile precedente cu sacrificii uriașe și credite externe, uzine hulpave permanent, de mii și mii de megawați.

Inamicul energetic numărul 1 în comunism era becul. Becul din casă.

Extras din stenograma ședinței Comitetului Politic Executiv al PCR, 13 ianuarie 1985

Iluminatul public din orașe și sate în timpul iernii era și el pe lista neagră. Urmat de iluminatul în magazine, școli și instituții publice.

Pe scurt, la ședința CPEx de la Predeal, înconjurat de prima linie de conducere a Partidului Comunist Român, Nicolae Ceaușescu a decis reducerea cu 50% a consumului casnic de energie electrică și a oricărui alt tip de consum care nu ținea de industria grea.

Extras din stenograma ședinței Comitetului Politic Executiv al PCR din 13 ianuarie 1985

În timpul ședinței, a existat totuși un vag gest de protest. Dar și acela s-a metamorfozat repede în comedie neagră.

Pe scurt, fiul cuplului dictatorial Nicolae și Elena Ceaușescu, cel văzut ca moștenitor al funcției supreme, Nicu Ceaușescu, a intervenit în discuție.

Din stenograme se înțelege că el a atras atenția că temperaturile în locuințe au scăzut de multe zile sub 18 grade în acea iarnă, 18 grade fiind un prag care indica nevoia de energia electrică și termică disponibilă pentru consum casnic.

„Sunt 9 grade în țară!”, a spus fiul.

Elena Ceaușescu i-a tăiat elanul:

„Nu ai umbat tu în toată țara să vezi câte grade sunt. Nu or fi 18 grade unde stai tu!”.

Extras din stenograma ședinței Comitetului Politic Executiv al PCR, 13 ianuarie 1985

Potrivit stenogramei din 13 ianuarie 1985, în plină iarnă și ca să acopere consumul excesiv al industriei care provocase avarii, Nicolae Ceaușescu a ordonat ca populația să primească energie electrică, gaze, apă caldă și căldură numai câteva ore pe zi.

Extras din stenograma ședinței Comitetului Politic Executiv al PCR din 13 ianuarie 1985

Partidul a decis astfel să transforme apartamentele românilor în peșteri neolitice.

Totul era centralizat. Nu existau centrale termice de apartament. Puține erau blocurile interbelice care aveau centrale proprii, dependente tot de gazul raționalizat. Iar românii nu erau nici măcar informați cu privire la programul de furnizare a apei calde și a căldurii. Orarele erau pentru uz oficial.

Nicolae Ceaușescu și PCR controlau astfel tot ce puteai sau nu puteai face acasă. Termenul „totalitarism” a fost inventat de istorici și alte feluri de cărturari exact pentru acest fel de regim, regimul în care un lider suprem hotărăște totul pentru toți.

Programul de gătit al populației: zilnic, între 11:00 și 13:00. Apa caldă: dimineața de la 5 și jumătate și seara, după 18:00. Două ore dimineața și alte două seara. Lunea și vinerea - doar apă rece.

Căldura? Șapte ore pe zi. Atunci când era, pentru că orele cu temperaturi suportabile puteau fi doar teoretice, în „program”.

Extras din stenograma ședinței Comitetului Politic Executiv al PCR, 1 ianuarie 1985

Astfel, căldura, gazele și curentul livrate populației sub forma unui orar de aprozar au reprezentat un aspect cu grijă ocolit de propaganda vremii.

Prin grija partidului unic, locuitorii României au fost ținuți în întuneric. La propriu și la figurat.

Extras din stenograma ședinței Comitetului Politic Executiv al PCR, 13 ianuarie 1985

Cum s-a ajuns aici?

Flashback, România în anii 1950:

Una din marile obsesii ale comunismului românesc - care a devenit și una din marile mituri livrate de propaganda PCR - a fost cea legată de electrificarea României.

Ca să se mențină la putere, comunismul, ca orice dictatură, avea nevoie să controleze populația prin teroare și propagandă.

Teroarea a însemnat o rețea densă de închisori și lagăre de muncă forțată, care împânzit țara imediat după ocupația sovietică asupra României de după cel de-al Doilea Război Mondial. A însemnat, de asemenea, supraveghere draconică prin ofițeri și colaboratori ai Securității (poliția politică comunistă), cenzură și controlul total a tot ceea ce spuneau oamenii în spațiul public.

Propaganda de partid și de stat era singura care trebuia să se audă. Ca și cum toate televiziunile, toate radiourile și toate postările pe social media i-ar lăuda azi pe președinte și pe primul ministru și politicile lor.

Ca să se mențină totuși la putere, regimul comunist era nevoit totuși să arate că face ceva. A făcut cartiere de blocuri - urbanizare forțată, și a ridicat fabrici și uzine - industrializare forțată.

Astfel, primul dictator comunist, Gheorghe Gheorghiu Dej, apoi cel de-al doilea dictator comunist, Nicolae Ceaușescu, au vrut și industrie grea.

Nicolae Ceaușescu (d), Gheorghe Gheorghiu-Dej (costum gri), Ion Gheorghe Maurer (s) la Hidrocentrala „16 Februarie” de pe Argeş, Hidrocentrala Vidraru - octombrie 1963.

Iar industria avea nevoie de energie.

După perioada de heirupism din a doua jumătate a secolului XX – sacrificiile generațiilor care au lucrat la „construcția socialismului” au fost enorme – în anii 1980 a venit nota de plată.

Odată cu falimentul economic al comunismului, darul electrificării s-a transformat într-un blestem care a aruncat România în beznă. La propriu.

„În dezvoltarea potențialului energetic național, România suferise o serie de eșecuri majore: construcția de termocentrale pe baza combustibililor solizi de calitate inferioară, lignit la CTE Rovinari și Turceni și șisturi bituminoase la CTE Anina (...); întârzierea programului nuclear (...); întârzierea programului de construcții de centrale energetice (...). Toate aceste lucruri făcuseră ca producția de energie să rămână în urma consumului de energie, într-o economie într-o dezvoltare explozivă, în care tehnologiile și procesele industriale erau în cea mai mare parte energointensive”, aflăm din lucrarea „Monografia Întreprinderii de centrale hidroelectrice Curtea de Argeș”, semnată de Nicolae Badea, Paul Gheorghiescu și Ducu Gheorghiescu.

Unul dintre semnatarii monografiei a fost inginer la hidrocentrala de la Vidraru, una dintre cele mai mari din țară și, în egală măsură, una din marile mândrii ale epocii.

Este vorba de ing. Paul Gheorghiescu, care a acceptat să însoțească echipa Europei Libere la barajul de pe Argeș, chiar în ziua în care a început golirea lacului de acumulare al hidrocentralei.

Barajul Vidraru, octombrie 2025.

Pe 9 decembrie 1966, când Nicolae Ceaușescu s-a prezentat la Vidraru pentru inaugurarea oficială a hidrocentralei, inginerul Gheorghiescu i-a dat raportul.

„La momentul inaugurării, în cadrul regiei, s-a zis că cineva trebuie să îi dea raportul președintelui Ceaușescu. Cine să i-l dea? M-au ales pe mine, nu știu după ce criterii. Instrucția a fost foarte simplă, un raport foarte simplu: Tovarășe președinte, centrala Vidraru e pregătită pentru punerea în funcțiune, ceva de genul acesta”, își amintește Paul Gheorghiescu.

Nicolae Ceaușescu, la deschiderea oficială a hidrocentralei de la Vidraru, 9 decembrie 1966

Denumită inițial „16 februarie” (data grevelor de la Uzinele Grivița din 1933, idealizate în comunism – n.r.), apoi „Gheorghe Gheorghiu Dej”, după 1965, Hidrocentrala Vidraru dăduse curent în bune condiții vreme de 15 ani.

Apoi, în februarie 1981, ceva s-a stricat. Dar nu la hidrocentrală.

Ci în calibrarea sistemului energetic național.

Cum ar arăta o „Românie suverană energetic”. Studiu de caz: anii 1980 ai epocii Ceaușescu

Din cauza consumului gigantic al industriei grele, se ajunsese într-un un cerc vicios: pentru a produce energie electrică, termocentralele aveau nevoie de cărbune suplimentar și de calitate superioară (pe care nu-l aveau), iar centralele hidroelectrice – de mai multă apă (care nu era suficientă, mai ales în iernile geroase, când Dunărea îngheța iar rezervele de apă din lacurile de acumulare erau reduse).

Astfel, când asigurarea necesarului de consum nu a mai fost posibilă, pe 3 februarie 1981, Sistemul Energetic Național (SEN) a fost decuplat, la ordinul lui Nicolae Ceaușescu, de la Sistemul Energetic Interconectat (SEI) al fostelor țări din blocul comunist.

Decizia a antrenat un nou cerc vicios.

Urmările se vor dovedi atât de catastrofale încât decretele și regulamentele au fost abrogate de Frontul Salvării Naționale, chiar pe 22 Decembrie 1989 și în zilele următoare ale Revoluției. Între multe altele, în săptămânile care au urmat, România a primit donații în energie electrică din Occident și URSS deopotrivă, prin sistemul energetic reconectat, ca să încălzească lumea în case.

Ce se întâmplase, de fapt, în Republica Socialistă România?

„Pentru că sistemul energetic funcționa izolat, lipsa de putere se traducea prin scăderea frecvenței (energiei electrice - n.r.) sub valoarea standard de 50 Hz”, se arată în monografia citată.

Extras din „Monografia Întreprinderii de Centrale Hidrolectrice Curtea de Argeș”

În România comunistă, până și energia electrică ajunsese să fie de proastă calitate.

Așa au început celebrele (dar atent ocolite de propaganda comunistă de atunci și de narativele neo-ceaușiste, anti-occidentale de azi) pene de curent din România, inclusiv din București, capitala țării.

Fiindcă nu voiau nici în ruptul capului să reducă alimentarea industriei grele, iar chinuirea populației prin frig și întuneric nu rezolva problema (economia făcută astfel era prea mică), liderii comuniști au fost apoi nevoiți să ceară „reducerea programului de funcționare” a hidrocentralei „pentru economisirea apei” din lacul de acumulare.

Dacă nu ar fi făcut asta, nici măcar regimul de avarie în care funcționa hidrocentrala nu ar mai fi fost posibil.

Necazul era însă că „reducerea programului de funcționare” la Vidraru contrazicea înaltele directive care cereau „găsirea de resurse” pentru creșterea producției de energie, dar nici nu exista vreo ieșire.

Soluțiile disponibile - reducerea consumului industriei și reconectarea sistemului energetic românesc la sistemul CAER din Europa Centrală și de Est - nu erau acceptabile pentru Ceaușescu. El voia România „independentă și suverană” cu orice preț și cu oricâte chinuri și neajunsuri pentru românii obișnuiți.

Astfel, în perioada 3 februarie 1981 - 13 martie 1990, sistemul energetic din România a funcționat permanent în regim de avarie - un detaliu puțin spre deloc știut.

Situația a fost atât de gravă, încât, pe 17 octombrie 1985, în toate unitățile Sistemului Energetic Național, au fost instituite starea de necesitate și regim militarizat.

Extras din ziarul „Scînteia”, 18 octombrie 1985

Fantoma lui „Nea Nicu” bântuie peste barajul Vidraru

„Tati, uite-l pe nea Nicu!”

Fast-forward 40 de ani mai târziu. Suntem în toamna lui 2025, iar copilul care crede că l-a văzut pe „nea Nicu” nu are mai mult de 10 ani.

Tatăl, ușor intrigat, se oprește o secundă, privește în spate și răspunde prompt:

„Ăla nu e nea Nicu”.

Statuia lui Prometeu sau „Omul de Fier” de la Barajul Vidraru

„Ăla” e chiar Omul de Fier sau (aproape) – inconfundabila statuie a lui Prometeu care, cu fulgerul în mâini, se înalță deasupra barajului Vidraru.

Privit prin ochi de copil, chipul titanului Prometeu aduce nițel cu imaginea lui Nea Nicu.

Copilul are, totuș,i dreptate.

Din cauza politicilor de educație incoerente și a încrengăturilor de politicianisme care au dominat societatea românească vreme de trei decenii, mulți copii și tineri nu știu ce s-a întâmplat în România în timpul regimului comunist.

Nu știu cât de chinuiți au fost bunicii și părinții lor, nu numai cei care au fost în închisori, ci și cei care erau nevoiți să gătească sau să își facă lecțiile la lumânare, în ciuda electrificării, din cauza penelor de curent și a reducerilor de consum obligatorii, cei care stăteau cu orele la coadă ca să cumpere șervețele sau brânză și cu anii pe liste de așteptare pentru o mașină ori un televizor. Cei care nu spuneau niciodată ce gândesc la serviciu sau în public.

Așa se face că fantoma lui Nicolae Ceaușescu – „nea Nicu” din bancurile amare ale anilor 1980 – încă mai bântuie, iată, nonșalant pe aceste meleaguri, hrănită de o propagandă neo-ceaușistă mult mai insidioasă și perfidă.

Ea este amplificată și multiplicată acum de algoritmii internetului și rețelelor sociale care, în loc să îngroape definitiv strigoii comunismului, i-a readus la viață.

Barajul de la Vidraru, 2025.

Tatăl și fiul dispar în mulțimea adunată pe coronamentul barajului Vidraru. Oameni mari și copii cască ochii la marele eveniment al zilei, cel care a atras și localnici din orașul Curtea de Argeș și localitățile învecinate: sunt primele deversări controlate ale apei din lacul de acumulare, construit special pentru hidrocentrală. E un exercițiu de golire controlată, prima de la inaugurarea hidrocentralei, acum 50 de ani.

Spectacolul apei care răbufnește prin vane e și pretext excelent pentru fake-news și teorii conspiraționiste.

Golirea lacului de acumulare de la Barajul Vidraru.

Imaginile cu deversarea apei de la Vidraru au produs rapid două teme-vedetă.

Prima: sub lacul de acumulare ar exista rezerve de aur.

„Aur? Nici vorbă”, spune Gheorghiescu. „Dacă ar fi fost, nu ar mai fi existat, pentru că îl luam noi, cei care am lucrat aici”.

A doua temă: Apa extrasă va fi transportată în Franța.

Inginerul Gheorghiescu râde. Apoi face un calcul simplu: „O cisternă de apă are 20 de tone, asta înseamnă 20 metri cubi. Dacă împărțim cei 465 de milioane de metri cubi de apă din lacul de acumulare, ne trebuie vreo 20 de milioane de cisterne”.

Suficient cât să faci un lanț de cisterne care să înconjoare Pământul de vreo trei ori.

Well, good luck with that. Sau, ca să păstrăm narativul: Alors, bonne chance avec ça.

Cum au ajuns securiștii să umble la pistoale în timpul unei vizite a lui Ceaușescu la hidrocentrala Vidraru

Barajul și hidrocentrala subterană de la Vidraru au fost niște construcții colosale pentru perioada anilor '60-'70.

Ca multe alte construcții din România aflată sub comunism, și la Vidraru, condițiile de lucru au fost dure. Mai mult: au fost periculoase.

Puține lucruri (spre deloc) se știu despre cei care au murit pe acest șantier. Informațiile neoficiale vorbesc despre aproape 200 de victime. Când se întâmpla un accident mortal, nimeni nu avea voie să vorbească despre el. Nici măcar familia celui dus dintre vii.

Oficial, nu se știe nimic nici azi. Nici măcar acum nu există la Vidraru o listă, un panou, un monument spre aducere aminte și mulțumiri tardive.

Aceasta deși inclusiv în imaginile de propagandă ale vremii se pot observa condițiile grele, unele extrem de precare, raportate la standarde de siguranță, în care s-au făcut aceste lucrări.

Muncitori în timpul lucrărilor la barajul Vidraru, 1963

Numele muncitorilor care au pierit la Vidraru, precum și cele ale inginerilor care au făcut posibile astfel de construcții au fost șterse din memoria colectivă de propaganda comunistă și înlocuite cu cele ale liderilor comuniști cu șapcă - Gheorghe Gheorghiu-Dej sau Nicolae Ceaușescu.

Vizitele de lucru ale acestor falși ctitori au fost rapid transformate în arme ale propagandei.

„A fost și un moment care putea să se termine altfel”, își amintește Gheorghiescu.

Ceaușescu, la inaugurarea hidrocentralei de la Vidraru, 1966

Dorin Pavel și Cristea Mateescu: niște străzi obscure în cartierul Tei. Nu sunteți de vină că nu știți cine au fost

„Cine a făcut Vidraru?”

Reflexul - alimentat de decenii de propagandă/ spălare pe creier în masă - îi face pe cei mai mulți română să răspundă: „Ceaușescu”.

E un defect al istoriei: în țările trecute prin totalitarism, lumea identifică o epocă ori o realizare tehnică mai degrabă prin numele liderilor politici, decât al celor care au lucrat cu adevărat la respectiva construcție.

Oamenii uită faptele, dacă ele nu pot fi revizitate prin amintiri nealterate. Iar spațiile goale ale uitării sunt umplute de minciunile deversate de propagandă.

Paradoxul comunismului românesc este că marile sale ctitorii au fost opera unor ingineri excepționali, școliți în „regimul de dinainte”. Adică în România dinaintea ocupației sovietice, o țară conectată firesc la Europa, unde, ca și azi, tinerii se puteau întoarce, după studiile în Occident, ca să construiască în țară ce învățaseră acolo.

Unul dintre aceștia a fost ing. Dorin Pavel.

Numele său este însă cunoscut acum poate doar de șoferii de taxi, sub forma unei străzi înguste care face legătura între strada Oteșani și bulevardul Tei din București.

Dorin Pavel și-a luat, în 1923, doctoratul în Hidraulică, mașini și centrale hidraulice la Politehnica din Zurich, Elveția.

Întors în țară, avea să pună bazele a ceea ce toți specialiștii din domeniu declară unanim „Biblia hidroenergeticii românești”.

Practic, toate hidrocentralele care s-au construit (și care se vor mai construi) în România s-au făcut după planurile inițiale ale lui Pavel.

Inclusiv Vidraru.

Marea hidrocentrală de pe Argeș.

Barajul Vidraru în 1970

„În momentul în care s-a făcut primul plan de electrificare, în 1949, toată lumea a scos cartea profesorului Dorin Pavel și a spus: Hidroenergetica de aici pornește!”, povestește Paul Gheorghiescu, el însuși student al lui Dorin Pavel.

Practic, prof. Dorin Pavel a făcut „o matriță” a tuturor locurilor unde pot fi instalate hidrocentrale în întreaga țară.

„A bătut toate râurile țării, a măsurat debitele, le-a extrapolat, a făcut campanii de măsurători și a amplasat marile baraje, a mers cu altimetrul în mână”.

Centrala Vidraru a fost apoi proiectată propriu-zis, după 1958, de alt hidroenergetician de frunte - Cristea Mateescu (altă stradă în Tei, în apropiere de „Alexandru cel Bun”). Cristea Mateescu s-a specializat și el în Elveția și Franța, între 1920 și 1922.

Mateescu a adoptat schema centralei în varianta actuală, cu o acumulare cu un volum total de 465 de milioane de metri cubi de apă.

Fast-forward 2025: Toți cei 465 de milioane de metri cubi de apă vor fi goliți acum pe parcursul procesului de modernizare și retehnologizare de la Vidraru.

Golirea lacului de acumulare de la Barajul Vidraru.

De ce are loc golirea lacului de acumulare de la Vidraru în 2025

Deversarea controlată a apei din lacul de acumulare a început deja - e prima în ultimii 50 de ani.

Până în februarie, cei de la Hidroelectrica și-au propus să golească toate cele 465 de milioane de metri cubi de apă din lac, pentru a putea finaliza și pune la punct lucrările de modernizare și retehnologizare - și ele, primele după prea multe zeci de ani.

„Golirea barajului trebuie să se facă într-o perioadă de debite minime și această perioadă este în intervalul decembrie-ianuarie, cînd debitele naturale sunt foarte mici”, explică inginerul Paul Gheorghiescu.

„E bine să o facem in această perioadă pentru ca imediat, în primăvară, când vin apele mari, să găsească golirile retehnologizate și să poată începe acumularea în lac”.

Barajul de la Vidraru

Teoretic, anul 2026, odată cu finalizarea modernizării îndelung așteptate, ar putea aduce la Vidraru speranța unui nou început.

În prezent, în jur de 30% din energia electrică a României e produsă de hidrocentrale.

Necazul e că anul acesta Hidroelectrica a anunțat că va fi atins „cel mai sumbru record de producție” din istoria companiei. Vinovatul de serviciu: seceta.

Amară explicație - dependența de vreme ca în Evul Mediu - într-o țară care a avut harta tehnică a hidrocentralelor posibile acum o sută de ani.

Comuniștii au avut noroc să fie contemporani cu Dorin Pavel și Cristea Mateescu. Ghinion că au decis că mulți profesioniști cu pregătire la fel de înaltă ca a celor doi mari energeticieni trebuie să își irosească viața în temnițe politice, ba chiar și să moară acolo.

„Accidentul” istoric provocat de Moscova a ținut România în necazuri & belele zeci și zeci de ani.

Așa se face că, și în secolul 21, cei de la Hidroelectrica și mulți alții în țară se roagă să vină ploaia.

Dar nu prea multă totuși, că apar alte probleme.

Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI