În livada de nuci a unei școli generale din București, 10-12 copii îmbrăcați în uniforme de pionier și cravate roșii, comuniste, cu tricolor, joacă „Țară, țară, vrem ostași!”.

Au terminat orele, și-au aruncat ghiozdanele la rădăcina nucilor, s-au împărțit în două, au recapitulat regulile ca să nu se (mai) oftice nimeni.

Suntem în luna mai a anului de grație 1987, moment în care liderul reformist Mihail Gorbaciov a venit să se întâlnească cu stalinistul Nicolae Ceaușescu și s-au despărțit certați.

Liderul comunist român a pretins că a făcut toate reformele posibile, deși țara suferea din cauza penuriei de alimente și medicamente, oamenii stăteau lipiți cu urechile de Radio Europa Liberă, finanțată de americani, pentru că altă sursă de informații din lumea liberă nu aveau, iar Securitatea împânzise cu turnătorii ei – voluntari sau nu – întreaga societate, iar cu spionii diaspora și diverse instituții occidentale.

Dar copiii din livada de nuci habar n-au de Cortina de Fier și de împărțirea Europei în democrații și dictatură de atâta amar de ani (de la acordul de procentaj de la Moscova din octombrie 1944, mai precis).

Ei au doar 10-11 ani, știu de la geografie că Uniunea Sovietică e cea mai mare și mai tare țară din lume și de acasă s-au prins că America e un tărâm interesant fiindcă de acolo vin rarele sticle de Coca Cola, acuarele cu culori vii (în comunism toate lucrurile aveau tente de gri), dar și casetele video cu filme de aventuri și desene animate Walt Disney, care nu au loc niciodată în programul de două ore pe zi al televiziunii publice, singura din țară.

Cu cravate roșii, șosete albe căzute și destui pantofi stâlciți, copiii sunt împărțiți în două rânduri, față în față, iar membrii fiecărui șir se țin strâns de mâini.

Prilejul e excelent să te aproprii de aleasa inimii, fără emoțiile unei abordări directe. Ocazia perfectă de a-l cere de la dușmani pe băiatul cel mai drăguț din clasă după ce ți-ai șantajat sentimental aliații. Sau pe colega de bancă căruia fratele fotbalist la Sportul Studențesc îi aduce dresuri roz din Italia și fulare de mohair.

„Țară, țară, vrem ostași!”, strigă șirul dinspre stradă, pe unde trece un tramvai care ajunge până la Poarta IV a Uzinei „23 August”, mândria industriei grele bucureștene. Se numea Malaxa „pe timpuri”, când România avea altă zi națională (nu 23 august 1944 – inexistenta „revoluție anti-fascistă și anti-imperialistă”), o zi națională exact în mai, un Rege constituțional dintr-o dinastie occidentală, iar mințile și granițele deschise larg spre Europa.

„Pe cine?” răspunde șirul așezat chiar sub umbra nucilor, spre colțul școlii, de unde pornește o străduță cu case și noroaie și alte străzi, mai largi, cu blocuri lungi și înalte în care locuiesc clasa muncitoare și câțiva scriitori cenzurați care nu știu unii de alții.

Sistemul îi împiedică să se asocieze. Dictaturile nu sunt alcătuite din milioane de oameni care alcătuiesc o comunitate, adică comunică, se ceartă și se iubesc, ci din milioane de 1 (unu). Fiecare e cu el însuși în fața secretarului general al Partidului Comunist Român, „fiul cel mai iubit al poporului”, tovarășul Nicolae Ceaușescu.

Toți ceilalți sunt detaliile sistemului. Doar dictatorul contează. Figura lui e peste tot, înlocuind icoanele, tablourile, istoria și viitorul.

Dar la zece ani nu-ți pasă. Nu știi că toate acestea țin de militarizarea, îndoctrinarea și controlul total al conștiințelor de la vârste fragede.

Nu știi că inclusiv Imnul de Stat al Republicii Socialiste România, „Trei culori” era cenzurat chiar de la prima strofă. Versurile lui Ciprian Porumbescu „Trei culori cunosc pe lume/ Ce le țin de-un sfânt odor” au fost înlocuite cu „Trei culori cunosc pe lume/ Ce amintesc de-un brav popor”. Creștinismul trebuia scos din vocabular, din practici și sărbători, din arhitectură. Și nici nu înțelegi de ce românii rămân brusc fără vreun Vodă exact în Războiul de Independență și în Primul Război Mondial.

Sunt mult prea multe lucruri de care să-i pese unui copil la zece ani. La această vârstă și la „Țară, țară, vrem ostași!” te-a chemat cineva în care ai încredere.

Copilul strigat pe nume se detașează din rândul lui, se concentrează, își ia avânt și pornește alergând spre zidul de mânuțe strânse din față. Dacă reușește să treacă dincolo, alegând veriga slabă, va lua cu el înapoi, un soldat din echipa adversă. Dacă zidul e de netrecut, rămâne prizonier.

Jocul se încheie când una dintre tabere rămâne fără combatanți.

Țară, țară, vrem președinte. Pe cine?

De 35 de ani de ani, România caută veriga slabă să spargă zidul care o ține în loc.

Bunăstarea adusă incontestabil de Uniunea Europeană nu reușește să umble golul de (ne)legitimitate și de (ne)încredere în care România s-a prăbușit odată cu ocupația sovietică de după cel De-al Doilea Război Mondial.

Alegerile libere pentru atâtea legislaturi (începând cu 20 mai 1990), cei cinci președinți democrați (Ion Iliescu a anunțat pluralismul politic pe 22 decembrie 1989, iar în al doilea mandat constituțional al său România a intrat în NATO), exercițiul neîntrerupt al libertății de exprimare, de asociere și de liberă inițiativă economică nu par să fi clarificat pentru un număr mare de români care sunt avantajele democrației, care e esența ei, care sunt punctele ei vulnerabile și care sunt riscurile dacă confunzi pădurea cu uscăturile.

A fost suficient ca Moscova să redevină agresivă și anunțe fără echivoc că își dorește refacerea zonelor de influență din vremea Uniunii Sovietice ca România să înceapă să plutească în confuzie.

Absența care a definit cei zece ani cu președintele Klaus Iohannis nu a ajutat. Dimpotrivă.

Probleme structurale neatacate din anii '90, sistemul de finanțare al partidelor cu teribile efecte secundare, impostura în funcții înalte inclusiv prin vicierea reputației unor instituții universitare prin plagiate ignorate obedient, lipsa de compasiune față de cei vulnerabili și de cei săraci, incapacitatea statului democratic de a livra politici publice coerente, toate au dus pe 24 noiembrie 2024 și, din nou, acum, pe 4 mai 2025, la o explozie de furie și de frică.

În ultimii ani, Europa a avut de înfruntat epidemia de Covid și consecințele invaziei Rusiei în Ucraina. Ambele – și molima, și războiul – sunt tragedii omenești cu implicații adânci de când lumea și pământul.

În toiul celor mai grave evenimente cu care s-a confruntat Europa de la al Doilea Război Mondial încoace, cei mai înalți demnitari români – de la președintele Iohannis la șirul lung de premieri ai săi, închis cu domnul Marcel Ciolacu și enigmatica sa înfrângere din 24 noiembrie și ciudata demisie din luna mai – au tăcut.

Ani de zile, leadership-ul de la București s-a redus la uși închise, lene la cub și cordoane roșii drept bariere pentru jurnaliști în Parlament. Inutile, de altfel, de vreme ce și Legislativul a devenit, în mare măsură, o absență.

O cascadă abundentă de narative de toate felurile a invadat însă ecranele de buzunar și materia cenușie a românilor. Câte mii de pagini fake, câte zeci și sute de mii de reacții la postări de două minute sau LIVE-uri de ore întregi ar putea deveni elemente secundare dacă viitorii decidenți numiți de noul președinte ar fi curioși să afle cauzele mai adânci și cu un impact mai mare în viitorul apropiat ale acestui festival de minciuni succesive.

Ce pârghii mentale construite de propaganda național-comunistă latentă au fost activate în ultimii ani în România, ce frici nerezolvate și ce frustrări folosesc atacurile aparent ne-politizate ale grupurilor de influenceri și cât de adâncă poate fi manipularea în era algoritmilor, a boților, trollilor și a AI-ului, într-o țară în care analfabetismul funcțional afectează aproape jumătate din populație, abandonul școlar este de 16%, iar lumea nu știe cine a făcut Unirea sărbătorită de Ziua Națională?

La capătul a șase luni tensionate, după decizia fără precedent a Curții Constituționale, de anulare a alegerilor din 24 noiembrie, și exact între cele două tururi de scrutin ale alegerilor prezidențiale reluate, Europa Liberă propune spre reflecție câteva priorități cheie ce s-ar putea afla pe masa viitorului președinte, indiferent care va fi numele lui.

E clar că românii își doresc să aibă în frunte un președinte capabil să reconstruiască încrederea pierdută, să se ocupe temeinic de politicile de Apărare și de politică externă – atribuțiile sale constituționale, să îmbunătățească prin profesionalism reputația și rating-ul României și să nu îi lase pe români să fie victime oarbe ale războiului propagandistic, ca odinioară copiii de zece ani din livada cu nuci și cravate național-comuniste.

1. Încrederea, variabila misterioasă fără de care politica nu există

În ultimul an de mandat la Cotroceni, Klaus Iohannis a avut cea mai scăzută cotă de încredere în rândul a nouă lideri politici din Europa de Est, potrivit unui studiu GLOBSEC, citat de Europa Liberă în mai 2024.

Pe 10 februarie 2025 când a demisionat, presat de inamici și aliați politici deopotrivă, fostul președinte Klaus Iohannis înregistra cea mică cotă de încredere la plecare dintre toți președinții României democratice, circa șapte procente. Românii aveau mai puțină încredere în președintele lor decât în Vladimir Putin, titra atunci site-ul TVR.

Deceniul Iohannis are un bilanț dezastruos. Analizele Europa Liberă îl definesc drept președintele absent. Alți observatori folosesc însă, nu fără temei, apelative mai drastice.

Cert este că la capătul unui drum pe care românii au văzut un președinte „absent, indiferent și interesat”, cum îl definește Ioana Dogioiu, redactor șef SpotMedia, Klaus Iohannis a simțit nevoia sau a acceptat să își ceară iertare. Se întâmpla la dineul de Ziua Națională, când putinistul Călin Georgescu se pregătea să intre în turul II al alegerilor din 2024, cu șanse mari de victorie.

Cât de importantă este încrederea în politică?

Președintele Academiei Române, istoricul Ioan Aurel Pop, spune că „încrederea este fundamentală”. El leagă încrederea în conducători și guvernământ de educație și de valorile împărtășite prin învățare și studiu de întreaga societate.

„Încrederea înseamnă a avea în suflet convingerea că ceea ce fac cei cărora le-am dat puterea, cum spunea Jean Jacques Rousseau, să fie într-adevăr oameni care să ducă idealurile noastre mai departe. Or, din păcate, în societatea contemporană, nu numai cea românească, s-a pierdut încrederea. Iar fără încredere în elita care conduce nu există nici speranță”, avertizează președintele Academiei Române.

Jurnalistul Adrian Mihălțianu de la PressOne observă că, în lipsa încrederii, democrația se sufocă: „Încrederea este fundamentul politicii. La origine, politica însemna arta de a guverna cetatea, polisul. Fără încredere, ca să guvernezi trebuie să recurgi la frică, la constrângere, la manipulare, iar acestea nu mai țin de arta de a sluji cetatea, ci de cu totul altceva: țin de dictatură”.

Încrederea este un concept greu de definit, remarcă toți interlocutorii Europei Libere. E un ingredient imponderabil, imposibil de cuantificat. Sondajele arată de câtă încredere se bucură un lider sau o instituție, dar nu spun ce este încrederea.

Diplomatul și cărturarul Theodor Paleologu preferă să definească încrederea doar prin contrast: „Neîncrederea în politică e o toxină. Chiar aș pune mai mult de atât. E o otravă a vieții democratice, fără încredere maioneza nu prinde, nu se leagă lucrurile. Or, noi stăm extraordinar de prost la capitolul ăsta”.

Consultant și lector în comunicare la Universitatea din Suceava, Arthur Suciu arată însă că a construi încrederea în politică depinde de elemente precise precum „transparența în luarea deciziilor, integritatea celor care iau decizii, eficiența guvernării, modul în care politicienii comunică public și modul în care ei participă la dialogul social”.

Potrivit expertizei oferite de Organizația pentru Cooperare Economică și Dezvoltare (OCDE), clubul select al națiunilor dezvoltate, care vor să trăiască mult peste media europeană, încrederea în guvernanți este o condiție esențială a unui regim democratic.

România are statutul de aspirant la OCDE – un studiu din 2023 care o privește puteți găsi aici, dar vă puteți face o idee despre indicatorii practici ai OCDE pentru o bună guvernare, consultând ediția din 2024 privind încrederea în guvernanți în țările membre.

Astfel, încrederea în conducători se verifică prin criterii precum viteza de reacție pentru salvarea de vieți omenești, echilibrul între protejarea intereselor tinerilor și vârstnicilor în societate, frecvența cu care înalții demnitari și miniștrii dau socoteală public, în fața Parlamentului și în conferințe de presă, dar și prin cât de capabili sunt guvernanții să apere interesele cetățenilor în fața efectelor noilor tehnologii, dar și a presiunilor marilor corporații.

„Încrederea scăzută este o amenințare la adresa guvernării democratice” deoarece nu numai că afectează coeziunea socială și participarea politică, dar „diminuează capacitatea autorităților de a funcționa efectiv și de a rezolva probleme interne și provocări globale”.

Acolo unde există încredere, explică experții OECD chiar în deschiderea capitolului dedicat încrederii în guvernanți, există dezbateri care permit alegerea celor mai bune soluții, oamenii sunt dispuși să respecte legile și regulile fără coerciție, iar atunci când sunt necesare reforme, oamenii le acceptă ca fiind necesare, tocmai pentru că sunt consecința unor consultări transparente și răspund unor nevoi reale.

Jurnalista și analistul politic Tia Șerbănescu atrage atenția că „încrederea în politică se dobândește foarte, foarte greu și se pierde foarte repede la prima greșeală sau la prima gafă, mai mult sau mai puțin gravă”.

Ea avertizează că, dacă restaurarea încrederii în politică e să fie prioritatea viitorului președinte, atunci acesta trebuie să țină seama că lipsa de încredere este o problemă generală a societății românești și că „toate instituțiile, și Guvernul, și Parlamentul, și Justiția, și serviciile secrete au această datorie de recuperat la capitolul credibilitate”.

„Toate s-au dovedit defecte la acest capitol și au dezamăgit foarte multă lume, așa încât chiar și fostul președinte Iohannis recunoștea că statul a eșuat în a-și proteja cetățenii”, punctează Tia Șerbănescu.

Lectorul în comunicare Arthur Suciu observă că alarmele roșii ale unei grave crize de încredere sunt acum aprinse: „În primul rând, partidele postcomuniste dominante PSD și PNL au fost drastic sancționate la vot, din nou. Prin urmare, avem de-a face cu o încredere minimă în partidele politice, dar aș spune chiar în sistemul politic constituit în perioada post-comunistă. Apoi, imediat după turul întâi al alegerilor din 4 mai au apărut semnalele de criză economică în câteva avertismente”.

Votul cu furie din 4 mai, ecou al celui pentru politicianul pro-rus Călin Georgescu, din noiembrie 2024, e însă problematic, cu toate defectele și păcatele politicienilor din establishment, crede Theodor Paleologu.

„Revolta față de clasa politică e, pe de o parte, justificată, dar în același timp, nu neapărat, fiindcă e o revoltă ipocrită, fiindcă e o revoltă față de propria noastră imagine în oglindă. E precum revolta lui Caliban în Furtuna lui Shakespeare: noi refuzăm să ne vedem propriul chip în oglindă. Acești politicieni sunt propria noastră creație. Cei care acuma pretind că vor să demoleze sistemul au votat timp de ani de zile pentru Ponta, Dragnea, Iohannis, PNL, PSD și cu alții asemenea”.

Fost diplomat și ministru al Culturii, Theodor Paleologu amintește că „în istoria României avem asemenea momente de furie oarbă. Avem un fel de ciclu al pasivității urmată de explozii de furie. Un asemenea moment a fost cel de la alegerile din 1937. Dar atunci extremele drepte, ambele formațiuni au avut împreună 26%, nu 40% ca acum, deci, într-un anume sens să stăm mai prost acum decât atunci, în pragul celui de-al Doilea Război Mondial”.

Furia, cum spun psihologii, vine din traumă, din frustrare și din frică. Iar fricile sunt răspândite pe scară largă și în tabăra pro-democrație. Furia nu alimentează numai în tabăra fascistă a lui George Simion, constată Theodor Paleologu. Și pro-europenii s-au săturat. Iar confuzia și cuvintele care s-au îmbolnăvit de sensuri diferite și strâmbe exagerbează tensiunile.

Astfel, „pacea” putinistă a lui George Simion și politicile pline de „demnitate” à laViktor Orban preconizate de liderul AUR a fi aplicate și la București înseamnă pentru democrați prăbușirea în sfera de influență a Moscovei și un regim autoritarist și în România.

„E vorba de apărarea democrației în fața unui asalt fascist, pentru că democrația iliberală așa cum se definește acum Budapesta este un submarin cu pânze. Nu există democrație iliberală. Lupta care se duce acum este între democrație și fascism”, accentuează Theodor Paleologu.

Or, dacă „încrederea în politică este ceea ce face ca o democrație să fie viabilă”, ce are de făcut noul președinte ca să readucă încrederea în Președinție și în instituțiile fundalmentale la cote firești?

E de menționat aici că președinții succesivi ai României au pornit de la cote diverse – Ion Iliescu a câștigat alegerile în 1990 cu 85,07%, pe cele din 2000 cu 66,83%, Emil Constantinescu, primul președinte ne-comunist de după Revoluție, a avut 54,41% la momentul victoriei, iar președinții Traian Băsescu – 51,23% și 50,34%, respectiv Klaus Iohannis, 54,43% și 66,09%, fiecare în cele două mandate ale lor.

Acum însă, prima prioritate a noului președinte este păstrarea încrederii în România însăși prin „menținerea acestei țări și menținerea acestui popor pe traiectoria lui europeană”, a a explicat președintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop, intervievat la Europa Liberă.

Firescul României este în Europa, arată el, de vreme ce „noi, românii, am muncit din secolul al 18-lea încoace, de la Școala Ardeleană, trecând prin Maiorescu, ajungând la Eugen Lovinescu, la toți marii formatori de opinie, ca să le spun așa, în termen modern, am muncit pentru această linie a noastră europeană”.

Iar după căderea regimului comunist, România a muncit enorm să intre „nu în Europa, eram deja acolo, ci în instituțiile europene”, adică în NATO și în Uniunea Europeană.

„Poate că aceste organizații nu mai sunt chiar în epoca lor de glorie, poate că pe unii nemulțumesc anumite decizii, dar este fundamental să rămânem pe această direcție pe care ne conduce și istoria, dar și prezentul și, după părerea mea, și viitorul”, afirmă Ioan Aurel Pop la Europa Liberă.

Odată înlăturată orice îndoială în această privință, președintele e dator să îi împace pe români și să repare marile dezechilibre și frici care frământă societatea în acest moment: „Publicul românesc ar trebui asigurat că țara trebuie să rămână ceea ce este, dar cu posibilitatea de îmbunătățire și a vieții și a nivelului de trai, și a culturii și a cercetării înzecit înmiit”.

E nevoie de multă răbdare și efort ca toți să înțeleagă, spune Ioan Aurel Pop, că „noi ar trebui să conviețuim cu cei de lângă noi, care-s altfel decât noi, dar fără de care nu putem trăi și trebuie să viețuim întru demnitate și întru onoare”.

Viitorul președinte al țării are o sarcină foarte grea: „să mențină speranța în bine, speranța în ceea ce e verificat și speranța traiului nostru în această Europă pentru care ne-am luptat”.

Cum poate face asta, punct cu punct?

• Prezență - adică comunicare, transparență și implicare;
• Cumpătare și modestie;
• Muncă proprie și încurajarea meritocrației pe toate căile posibile.

Așa arată lista scurtă creionată de interlocutorii Europei Libere, experți în domenii relevante și buni cunoscători ai situației politice de la București.

Editorialista Ioana Dogioiu spune că noul titular al biroului principal de la Cotroceni s-ar putea inspira din gesturile de deschidere și implicare făcute de președintele interimar, liberalul Ilie Bolojan, de îndată ce a preluat, în februarie, interimatul provocat de necesara demisie a lui Klaus Iohannis.

„E bine să mențină această linie pe care a conturat-o Ilie Bolojan și care vedem că i-a adus foarte multă popularitate. Cu alte cuvinte, deschidere, transparență, echilibru în fiecare cuvânt, astfel încât să proiectezi cu adevărat două lucruri esențiale pe care le așteaptă și o tabără și cealaltă: 1. să dea sentimentul că este într-adevăr președintele tuturor românilor, nu numai al unora; 2. să proiecteze o imagine de lider autentic, asumat și implicat. Să existe cât mai dese aceste dări de seamă către români”.

Comunicarea frecventă, directă atât cu liderii politici și șefii de instituții, dar și cu jurnaliștii, pentru publicul larg pare un element obligatoriu în această muncă de calmare, de împăcare a societății profund divizate și de restaurare a încrederii în România și în democrația românească.

Tia Șerbănescu amintește cu amărăciune că opacitatea Cotrocenilor ajunsese atât de departe în ultimii ani încât Klaus Iohannis nici măcar nu mai avea purtător de cuvânt.

Expertul în comunicare Arthur Suciu atrage atenția asupra unui aspect cheie în această privință, extrem de actual în contextul războiului hibrid dus de Rusia contra țărilor NATO, inclusiv contra României, vecina Ucrainei atacate.

O comunitate este unită prin comunicarea publică a celor mai importanți lideri politici, explică el. E esențial ca „cetățenii trebuie să aibă convingerea că proprii lor lideri sunt cei care fac jocul politic. Că jocul nu e făcut de altcineva”.

Pentru că încrederea, și o dată cu ea coerența întregii societăți, se destramă dacă oamenii ajung să creadă că autoritățile de la București nu sunt decât o mână de executanți.

„Cred că doi ani, dacă nu mă înșel, sau chiar mai mult, președintele Iohannis a refuzat total să comunice ceva despre contribuția României la războiul din Ucraina. Ce a făcut România? A făcut destul de multe lucruri, se știe foarte bine. Dar tăcarea a dat apă la moară unui număr foarte mare de speculații și a lăsat să crească în interiorul societății diverse povești conspiraționiste, care apar dintr-o lipsă de încredere”, din absență.

Nu e întâmplător, spune Arthur Suciu, că refugiații ucrainieni au fost primiți inițial cu brațele deschise, apoi au fost priviți cu destulă ostilitate, iar ajutorarea Ucrainei a cărei luptă ajută securitatea întregii Europe, dar în primul rând a vecinilor ei, este pusă sub semnul întrebării.

Infinita cascadă de narative care a invadat spațiul online românesc cu raționamente și sofisme în favoarea Moscovei relevă însă, în lipsa unor mesaje limpezi ale președintelui țării, mari prăpăstii în relația românilor cu propria lor țară.

Dacă ajutoarele oferite Kievului (fapt real) și trimiterea tinerilor români pe front, în Ucraina, contra Rusiei (o presupunere instrumentată electoral) sunt lucruri de neacceptat, știind că bine că armata ucraineană apără implicit și România de agresiunea rusească, nu înseamnă că dominația Rusiei este acceptabilă? Dar dacă această gândire pro-Kremlin devine dominantă politic la București, oare câți români vor mai apăra România însăși contra unei eventuale agresiuni militare rusești?

„Aș vrea să nu ajungem niciodată în situația să constatăm cine e dispus să lupte pentru România. Sper să nu ajungem niciodată în această situație, pentru că mi-e frică de acest răspuns”, răspunde Tia Șerbănescu, un jurnalist care a văzut cu ochii ei Revoluția din Decembrie și Marea Mineriadă din iunie 1990.

„Sincer, lumea nu înțelege exact ce se întâmplă Ucraina și că țara asta se apără pentru că a fost atacată. Lumea nu înțelege că nici nouă nu ne-ar conveni, că Rusia e Rusia, și i-ar putea cășuna să ne ocupe un teritoriu, să ne bombardeze rachetele și dronele rusești. Nu ne-ar conveni nici ca vecinii să ne întoarcă spatele. Și noi am cere ajutor, și noi am avea nevoie, pentru că sigur nu am face față”, apasă ea cuvintele.

„Nu ne-am putea apăra nici trei zile și ne-am baza ajutorul NATO și pe orice ajutor din Uniunea Europeană și de oriunde, ca să rezistăm. Asta se poate întâmpla oricui!” avertizează Tia Șerbănescu.

„Mie mi se pare absolut evident că dacă Putin câștigă în Ucraina, nu se va opri. Este o utopie să îți imaginezi că se va opri”, reia Toader Paleologu avertismentele atâtor sovietologi și experți militari, inclusiv declarațiile Șefului Marelui Stat Major al Armatei Române, gen. Gheorghiță Vlad, făcute într-un interviu la Europa Liberă.

„Vor urma alte state. Cel mai vulnerabil este, evident, Republica Moldova. Vor avea loc alegeri anul ăsta în R.Moldova, dar pentru ei alegerile din România sunt vitale. Am vorbit cu cunoscuți din Moldova și ei urmăresc cu foarte mare anxietate ce se întâmplă în România”, povestește Toader Paleologu, insistând că oamenii trebuie să își facă curaj să privească realitatea în față și să înceapă să descifreze sforăriile marketingului electoral.

Pe de altă parte, președintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop, atrage atenția că niciun partid și nici un lider politic nu are dreptul să acapareze partinic însemnele naționale și figurile marilor voievozi ai românilor.

El reține observația care poate fi făcută de toți cei cu note decente la Istorie după 1989, că din galeria de portrete istorice cu care defilează partidele extremiste, nou apărute pe scena publică, lipsesc cu desăvârșire eroii epocii moderne, cu toții profund dedicați ideii de apartenență la Europa.

La fel ca în imaginile propagandei comuniste, marketingul naționalist îl ignoră pe Regele Independenței, Carol I, dar și pe Regele Ferdinand Întregitorul, sub a cărui conducere România a dobândit Transilvania și, din 1990, o prea frumoasă sărbătoare națională în toiul iernii.

„La parterul Academiei Române se află de-o parte Regele Carol – cu emblema lui și cu faptul că a obținut independența României și atâtea realizări în 48 de ani de domnie, și de cealaltă parte este întregitorul Ferdinand. Lângă el, în plan secund, se vede harta României, pe vremea când România ajunsese să fie o țară medie și să reprezinte o forță în această parte de Europă”, echilibrează el balanța politizată a istoriei recente.

Pe scurt, confruntat cu rupturi în straturile cele mai adânci ale conștiințelor vorbitoare de limbă română, cu milioane de oameni îngrijorați de războiul de la frontieră și exasperați de corupția din țară, nimeni nu se îndoiește că președintele va avea de muncă zi și noapte.

Un gest decisiv în a semnala că țara e pe mâini bune și că există speranță este numele celui pe care îl va desemna premier, precum și nominalizările pe care trebuie să le facă, potrivit legii, președintele.

„Să fie neapărat foarte atent la numirile pe care le face, cele care depind de domnia sa, consilierii, șefii serviciilor de informații, procurorii generali, procurorii DNA. Foarte mare atenție și comunicare în permanență cu aceste instituții”, „coordonarea cu Guvernul e vitală, să nu mai avem parte de războaie președinte-guvern, întreceri, polemici”, rezumă Tia Șerbănescu experiența celor 35 de ani prin pustia nu a Egiptului, ci a tranziției.

Multe atribuții constituționale au stat ani și ani de zile pe off , deși sunt importante. „De exemplu, noul președinte ar trebui să se ducă la ședințele de guvern, nu numai când sunt cinci elefanți în mijlocul odăii, ci ori de câte ori se discută lucruri care privesc domeniile sale de activitate, să se ducă la ședințele Consiliului Superior al Magistraturii. Nu are putere de decizie. Nu, nu e președintele CSM, dar prezența lui e un semnal dat societății, și magistraților e important”, explică jurnalista Ioana Dogioiu de la SpotMedia.

Comunicarea constantă și transparentă a contactelor în străinătate, costurile călătoriilor, ale cheltuielilor Administrației Prezidențiale, țin de „decența” funcției, continuă ea.

„Mai încet cu luxul, toate aceste lucruri contează, poate va oferi modelul și celorlalți, anume mai multă cumpătare și mai multă decență”, îndeamnă Tia Șerbănescu.

„Președintele să aibă o ținută rezervată în tot ce face, fără ieșiri deplasate, nelalocul lor, fără războaie cu presa, că nu ajută la nimic, ci dimpotrivă, colaborare. Atunci va vedea că are intenții bune”, conchide ea.

Președintele Academiei, istoricul Ioan Aurel Pop, punctează că încrederea vine și din respectarea tratatelor externe ale României: „Avem tratate încheiate, parteneriate strategice, acorduri bilaterale sau multilaterale. Ele nu se pot suspenda sau anula. Ca să existe încredere în România, orice guvern trebuie să continue angajamentele corecte, firești, pe care le-a luat în Parlament. Nimeni nu poate lua decizii de unul singur într-o republică democratică, deci să le ducem mai departe”.

O bună idee ar fi ca noul președinte să reia discursului anual în Parlament privind starea națiunii, o cutumă de bun augur abandonată de președintele Băsescu în urmă cu mulți ani. Ar fi o manieră înțeleaptă de a-i ține pe români la curent cu ce se întâmplă în profunzime în țara lor, dar și de a pune în valoare importanța tuturor instituțiilor democratice – aici fiind vorba de partidele politice și Parlament, dar și rolul de mediator al Președinției.

Editorialistul Adrian Mihălțianu de la PressOne e de părere că „liderii adevărați știu să preia feedbackul de la comunitate și să-și imagineze un viitor în care sunt rezolvate nu doar problemele actuale, ci și cele viitoare, iar comunitatea e pusă pe o traiectorie care o face prosperă și sigură. La noi, potrivit Constituției, președintele are fix această funcție, de care nimeni nu s-a achitat cum trebuie până acum”.

Astfel, președintele țării e dator să se vadă și să discute și cu organizațiile neguvernamentale și cu Academia și cu Bisericile, adică să pună în legătură diferitele segmente ale societății. El trebuie să asculte cu respect, să livreze soluții și să creioneze o viziune, spune Adrian Mihăilțianu.

„Noi nici nu mai știm ce înseamnă mediator. Nu a mai mediat nimeni între nimeni și nimic”, remarcă cu dezamăgire Ioana Dogioiu.

Deși pare versiunea 2025 a celor 12 munci ale lui Hercule, șirul de to-do-list nu este imposibil de realizat. Totul este ca președintele să pună în mișcare energia uriașă pe care speranțele românilor o pot pune în mișcare. Și în pofida fricilor declanșate de război, de pandemie și de această nesfârșită campanie electorală, numitorul comun există.

Tia Șerbănescu spune că „fiecare român își dorește să simtă că viața lui e prețuită”. Că minusurile în această privință vin din sistemul de sănătate, din pierderile incalificabile de timp petrecut în trafic raportat la o speranță de viață de 75 de ani și din alte exemple, e evident pentru oricine trăiește în România.

Adrian Mihăilțianu îndrăznește însă să ofere drept soluție viitorul. Nu unul utopic și propagandistic, ci unul la scară umană, unul despre familie, hobby-uri, asigurări medicale, știri mai bine scrise și, eventual, un număr mai mare de rezervații naturale pentru urși.

Premisele le-a exprimat președintele Academiei spunând că „ar fi păcat” ca acest popor care există de la sfârșitul mileniului întâi să se mulțumească în secolul XXI doar cu supraviețuirea. Încrederea e de găsit în noi și într-o mult mai bună educație, în eradicarea abandonului școlar, în primul rând, spune el.

„Eu cred că cel mai tare îi va uni pe români nu obsesia de a privi în urmă cu nostalgie și falsă mândrie, ci curajul de a privi înainte, atât spre viitorul imediat, cât și spre viitorul mai îndepărtat” își face curaj Adrian Mihălțianu să folosească cuvântul cel mai uzat de propagandă din toate timpurile: „viitor”.

„Ce fel de Românie vrem să avem în 2035? Dar în 2050? Cum ne vedem crescându-ne copiii sau îmbătrânind în această țară?”

În situația dată, e sigur că noul președinte, indiferent care va fi el, nu are toate răspunsurile. Nici nu s-ar cuveni într-o țară democratică. Dar le poate afla, de preferință prin și direct, prin prezență fizică.

„Dacă vom avea un președinte cu adevărat democrat, el trebuie să-și dedice 100% din timp nu unor programe-lozincă, ci activării României profunde pentru acest vis. Doar așa îi poate recâștiga pe mulți din cei 50% dintre români care nu mai participă la democrație, dar și din jumătatea care votează cu furie, nu cu speranță”.

2. Cu bani europeni, România are o nouă șansă să-și refacă industria de Apărare

Dacă viitorul președinte va respecta deciziile luate de Consiliul Suprem de Apărare a Țării (CSAT) și de Guvernul precedent, noul Executiv trebuie să finalizeze cât mai repede lista cu proiectele militare care pot primi finanțare europeană prin programul SAFE (Security Action for Europe) al Comisiei Europene.

Ministerul Apărării Naționale (MApN) are deja o listă de propuneri de proiecte, bazate pe nevoile sale de înzestrare. Iar acestea cuprind achiziții strict necesare, de la arme până la mașini de luptă.

Pentru programul SAFE, Comisia Europeană se va împrumuta pentru statele care propun proiecte viabile, cu 150 de miliarde de euro, pentru o apărare mai eficientă. Primii bani, prefinanțarea, pot fi accesați chiar din 2025.

Printre condițiile de finanțare se află și aceea ca banii să fie folosiți la dezvoltarea unor proiecte comune.

O altă condiție este ca statele membre să cumpere produse militare eligibile de la companii stabilite în Uniunea Europeană, Elveția, Islanda, Liechtenstein, Norvegia sau Ucraina.

Ucraina poate beneficia de acest program prin asocierea cu alte state pentru achiziții militare comune.

Regulamentul pentru programul SAFE, care face parte, la rândul său, dintr-un plan și mai mare – ReArm Europe Plan/Readiness 2030 – va fi gata cel târziu până la finalul lunii în curs, au declarat pentru Europa Liberă surse de la Comisia Europeană.

Pe 30 aprilie, CSAT a stabilit formarea unui grup de lucru, condus de Cancelaria Prim-Ministrului, format din reprezentanții Ministerelor Apărării și Economiei.

Ministerul Economiei, care are în subordine fabricile de armament și muniție ale statului, trebuie să spună cum și cu ce companii străine militare se pot asocia uzinele românești pentru producție militară modernă.

Împrumutul pentru apărare acordat prin Comisia Europeană este unul de neratat, a explicat președintele interimar Ilie Bolojan, după ședința CSAT de la finalul lunii trecute.

„Este un credit avantajos, care va avea o durată de rambursare de peste 40 de ani și o perioadă de grație de zece ani și, în felul acesta, România își poate îmbunătăți capabilitățile militare în anii următori fără să fim în situația în care să punem o presiune mare pe bugetul național”, a afirmat Bolojan.

Tot el a anunțat că membrii CSAT au convenit „creșterea bugetului pentru apărare, etapizat, în anii următori, în așa fel încât România să fie, alături de partenerii europeni, un contributor la apărarea Europei și la creșterea siguranței țării noastre”.

CSAT nu a stabilit cât de mare va fi creșterea bugetului MApN peste nivelul din 2025, de 2,24% din PIB (8,53 miliarde de euro).

Președintele Ilie Bolojan a declarat însă că membrii CSAT l-au mandatat pe ministrul Apărării, Angel Tîlvăr, ca „în negocierile și discuțiile tehnice care vor pregăti Summitul NATO din luna iunie, de la Haga, din a doua jumătate a lunii, să își asume în numele țării noastre creșterea etapizată a bugetului de apărare, în așa fel încât, bugetul nostru să asigure o apărare consolidată a României și a Flancului de Est”.

În plus față de împrumutul de 150 de miliarde de euro, Comisia Europeană va permite celor 27 de state membre să aloce suplimentar, peste nivelul actual, până la 1,5% din PIB pentru apărare, fară ca această creștere să intre în calculul deficitului bugetar.

În total, dacă statele membre vor face această creștere, ar fi vorba despre o alocare suplimentară pentru apărare la nivelul Uniunii de 650 de miliarde de euro.

Site-ul Euractiv a scris pe 5 mai că, până acum, doar 14 state membre ale UE dintre cele 27, nu și România, au cerut Comisiei Europene să accepte o flexibilitate bugetară mai mare pentru a-și putea crește cheltuielile de apărare.

Președintele Statelor Unite ale Americii, Donald Trump, a cerut statelor europene din NATO să investească mai mult în propria apărare – chiar 5% din PIB – deoarece „își permit”.

Liderul de la Casa Albă a amenințat chiar că SUA ar putea să-și reconsidere poziția în Alianța Nord Atlantică (NATO), referitoare la apărarea Europei, dacă aliații europeni nu trec urgent la fapte.

NATO va decide la summitul din iunie, de la Haga, care este procentul din PIB (produsul intern brut) pe care fiecare stat membru ar trebui să-l aloce apărării.

Pe de altă parte, România mizează, pentru întărirea apărării naționale, pe achiziții de sisteme de apărare antiaeriană Patriot, tancuri, avioane F-35 și alte produse de la companii americane.

Contractele, în valoare de aproximativ zece miliarde de dolari, sunt deja parafate, unele chiar în curs de desfășurare.

De asemenea, în septembrie 2024, Guvernul a apelat la Administrația SUA pentru a primi un împrumut special, de 920 de milioane de dolari, pentru apărare.

MApN a anunțat că va folosi cele 700 de milioane de dolari care-i revin din împrumut pentru a plăti în primul rând tancurile americane Abrams, contractate deja.

În septembrie 2024, Guvernul României preciza că „partea română va continua demersurile pentru extinderea acordului de împrumut, până la concurența sumei de două miliarde de dolari, sume care să fie folosite în cadrul unor alte contracte de înzestrare derulate cu SUA (F-35, Patriot și altele)”.

Marți, pe 6 mai, câștigătorul primului tur al alegerilor prezidențiale, George Simion, a declarat la o întâlnire cu investitori americani, că România este „un important cumpărător de armament american” și că „raportat la dimensiunea PIB-ului, România este unul dintre principalii clienți europeni ai contractorilor americani din industria de apărare”.

Simion a promis că, dacă va ajunge președintele României,Parteneriatul Strategic cu SUA, care are o componentă militară majoră, va fi „revitalizat și consolidat”.

Toate aceste contracte dar și multe altele au fost asumate de România ca membru NATO, apărător al Flancului Estic al Alianței Nord Atlantice.

3. Umbra Rusiei asupra României, tot mai proeminentă

În documentele serviciilor secrete de anul trecut – desecretizate de CSAT pe 4 decembrie, care au constituit o bună parte din argumentele pentru anularea alegerilor prezidențiale din 2024 – se arăta că procesul electoral a fost viciat de activități uriașe pe rețele sociale, atent pregătite, unele cu opt ani înainte, iar „amploarea și extinderea geografică (a acțiunilor, n.red.) indică un operator statal”.

În plus, instituții electorale au fost atacate cibernetic masiv cu ocazia primului tur al alegerilor prezidențiale din noiembrie 2024. Un alt atac, al grupării rusești NoName057, a fost organizat și în ziua primului tur al alegerilor reluate, din 5 mai.

Potrivit Alianței Nord Atlantice (NATO), din care România face parte din 2004, „amenințările hibride combină mijloace militare și nemilitare, precum și acțiuni secrete și la vedere, inclusiv dezinformarea, atacurile cibernetice, presiunea economică, desfășurarea unor grupuri armate neoficiale și utilizarea forțelor oficiale”.

Tot NATO explică: „Metodele hibride sunt folosite pentru a estompa liniile dintre război și pace și pentru a încerca să inducă incertitudinea în mintea populațiilor țintă. Ele urmăresc să destabilizeze și să submineze societățile”.

NATO atrăgea atenția în 2024 că viteza, amploarea și intensitatea amenințărilor hibride au crescut în ultimii ani și nominaliza Federația Rusă, pe care o acuză că „folosește strategii hibride sofisticate, inclusiv interferență politică, activități cibernetice, presiune și constrângere economică, subversiune, agresiune și anexare”.

România, prin liderii săi politici, nu a acuzat niciodată, oficial, Rusia că o atacă hibrid. Liderii de la București au recunoscut însă că în România au loc acțiuni de tip hibrid.

Președintele interimar, Ilie Bolojan, declara într-o conferință de presă din 8 aprilie că România ar trebui să se aștepte în continuare la astfel de atacuri.

„Fiind în proximitatea unui război, ceea ce s-a întâmplat în ultimii ani, aceste războaie hibride, care înseamnă atacuri cibernetice asupra infrastructurii noastre de IT, de comunicații, a site-urilor, de exemplu, care țin de partea de afișaj electoral al prezenței la vot, cum s-a întâmplat data trecută, atacuri hibride care încearcă să dezbine populația, să semene o neîncredere și mai mare în autorități, pe fond neîncrederii care există, să divizeze oamenii, să diabolizeze toate lucrurile, acestea sunt chestiuni de care nu vom scăpa nici în această lună”, a spus Bolojan.

Președintele interimar se referea la luna mai, cea a reluării alegerilor prezidențiale.

Cu câteva săptămâni înainte, pe 4 martie, pentru prima dată în 26 de ani, Serviciul de Informații Externe al Rusiei (SVR) a reacționat la acțiunile Justiției din România de anchetare penală a lui Călin Georgescu de către procurorii Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pe 26 februarie, magistrații l-au pus sub acuzare pe Călin Georgescu pentru activități contra ordinii constituționale, comunicare de informații false, fals în declarații, precum și constituirea unor grupuri xenofobe și antisemite.

SVR a spus că are informații potrivit cărora „decizia Parchetului român de a-i aduce acuzații lui Călin Georgescu a fost susținută de conducerea Uniunii Europene”.

SVR (Slujba Vneșnei Razvedk) este agenția de informații externe a Rusiei, succesoarea Direcției Principale I a KGB, care se ocupa de spionaj și colectare de informații în afara Uniunii Sovietice.

Serviciul este sub controlul direct al lui Vladimir Putin, președintele Rusiei. Misiunea SVR: spionaj, operațiuni de influență politică, intelligence cibernetic și campanii de dezinformare în străinătate.

După ieșirea neobișnuită a spionajului rusesc, premierul de la acea vreme, Marcel Ciolacu, a scris pe 4 martie, pe contul său de Facebook, că „Rusia nu poate transmite autorităților române pe cine să ancheteze și pe cine nu”.

„Dincolo de retorica politică, românii au ocazia să înțeleagă în mod direct cine sunt forțele care încearcă să submineze parcursul european și euro-atlantic al României”, mai scria fostul prim-ministru al României în reacția la declarațiile serviciului de informații externe al Rusiei.

O zi mai târziu, pe 5 martie, Ministerul Afacerilor Externe anunța că atașatul militar, aero și naval al Federației la București, precum și adjunctul acestuia au devenit personae non gratae în România.

Primul era Alexander Ciuprina, iar adjunctul său – Evgeni Ignatiev.

Procororii Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (DIICOT) începuseră încă de pe 10 decembrie 2024 cercetările într-un dosar penal - „Comandamentul Vlad Țepeș” – în care ajunseseră la următoarea concluzie:

„În cursul anului 2023, prin coordonarea iniţială a colonelui Viktor Makovski, atașat militar în cadrul ambasadei ruse, şi ulterior a înlocuitorului acestuia, colonel Alexandr Ciuprina, respectiv a colonelui Evgheni Ignatiev, adjunct al ataşatului militar rus la Bucureşti, Ștefan Mateescu împreună cu Adrian-Robertin Dinu ar fi iniţiat grupul autointitulat Comandamentul Vlad Ţepeş.”

Sursa: referat de arestare întocmit de magistrați

Cercetările, începute în urma unei sesizări primite de la Direcția Contrainformații și Securitate Militară din cadrul Direcției Generale de Informații a Apărării a MApN, s-au soldat pe 5 martie cu șase rețineri.

Ulterior, din grupul acuzat de trădare, două persoane au fost arestate și patru au fost puse sub control judiciar.

DIICOT a susținut că obiectivele principale ale grupului ar fi fost „ieșirea României din Alianța Nord–Atlantică, declararea neutralității şi încheierea unui tratat strategic cu Federația Rusă”.

Până la anchetele începute după anularea alegerilor prezidențiale din 24 noiembrie 2024, autoritățile române au avut reacții palide la insinuările și amenințările Rusiei.

Alteori, au amânat acțiuni asumate la nivelul Uniunii Europene cu anii.

După ce Moscova invadat Ucraina, în februarie 2022, Uniunea Europeană a sancționat în jur de 5.000 de persoane și companii din Rusia și alte țări, despre care a spus că susțineau efortul de distrugere în țara vecină.

Ca membră a blocului comunitar, România trebuia să aplice sancțiuni persoanelor și firmelor de pe listă cu activitate pe teritoriul național.

Dar a constatat că nu are o legislație bună să respecte deciziile Uniunii.

Europa Liberă a scris pe 24 noiembrie 2024 că abia în august 2024, Ministerul Afacerilor Externe (MAE) a propus un proiect de ordonanță menit să ajute instituțiile să depisteze mai ușor persoanele și firmele sancționate internațional, precum și pe interpușii acestora.

Ordonanța, care corecta un alt act normativ din 2008, a fost adoptată la finalul lui 2024.

Potrivit unei anchete publicate pe 15 aprilie de site-ul de investigații Context.ro, nici acum România nu aplică eficient sancțiunile dispuse de Uniune, deci și de București, împotriva celor care susțin atacul din Ucraina.

Toate aceste acțiuni arată că România gestionează cu greu, și cu forțe reduse, acțiunile ostile la care este supusă continuu. Dar și că este o verigă vulnerabilă a Uniunii Europene când vine vorba de apărare în fața atacurilor hibride.

De altfel, nicio instituție a statului român nu a comunicat populației că are un plan pe care îl aplică drept reacție coordonată și fermă la atacurile hibride.

Singurele acțiuni – însă ca reacție la propaganda rusă – par să aparțină Ministrului Apărării, care a realizat o platformă de contracarare a dezinformărilor privind acțiuni militare.

MApN lansează periodic, pe platforma Inforadar, dezinformări care se referă fie la traversarea unor drumuri publice de către coloane militare, fie la proiectele de legi ale Apărării pe care România nu le-a adoptat nici acum.

Două dintre ele, adoptate în februarie de Parlament, au fost contestate imediat la Curtea Constituțională de partidele AUR, POT și S.O.S. România. Judecătorii au respins excepțiile de neconstituționalitate ridicate de cele trei partide din Parlament.

Dar legile, care prevăd, între altele, cum poate fi ajutată România de NATO în caz de atac și cum poate fi doborâtă o dronă care atacă teritoriul național, nu au ajuns nici acum la promulgare, la președintele țării.

Din mandatul președintelui interimar Ilie Bolojan au mai rămas aproximativ două săptămâni.

Următorul președinte al României ar putea fi liderul AUR, George Simion, adică președintele partidului care a atacat legile la Curtea Constituțională.

4. Președintele dintre lumi: liderul care unește generația pre-internet și generația integral digitală

Într-o Românie aflată la răscruce de epoci, în care cei născuți în anii '60 și '70, care au învățat mersul vieții înainte ca internetul să se fi inventat, dau încă tonul la urne, iar generația tech vrea să-și facă auzită vocea prin aplicații și proteste, viitorul mandat prezidențial ar trebui să se facă punte și între aceste două lumi.

Peste tot în lume, între cele două generații există diferențe de viziune, priorități, stil de viață, dar și asemănări - nevoia de reprezentare, o viață bună și sigură, într-o țară fără corupție.

Cum ar trebui să fie viitorul președinte pentru „cele două tabere”?

Ca să mulțumească ambele lumi, ar trebui să aibă experiența și autoritatea pentru a câștiga încrederea celor de peste 50 de ani. În același timp, să fie fluent în „limbajul digital” – să poată vorbi despre inovație, start-up-uri, educație digitală. Altfel spus: să fie un președinte care nu divizează, ci traduce și transferă mesajele dintr-o lume în alta.

Europa Liberă i-a pus această întrebare lui Vlad Adamescu. Politolog și comunicator român, activ în domeniul politicilor publice, comunicării politice și educației civice, el este cofondatorul inițiativei civice „Politică la Minut”, alături de Răzvan Petri. Inițiativa celor doi își propune să explice politica într-un mod accesibil și concis, în special pentru tineri.

„Președintele care unește cele două generații trebuie să găsească sau să impulsioneze găsirea de soluții de politici publice la problemele cele mai presante ale României, pentru toate categoriile de vârstă”, spune Vlad Adamescu.

„Da, președintele nu are direct atribuții când vine vorba de schimbări climatice sau locuire, de exemplu, dar poate iniția dezbateri naționale cu cetățenii și Administrația Prezidențială poate apoi veni cu propuneri detaliate de politici publice către Guvern și Parlament, pe care apoi să le preseze să le înfăptuiască”, explică el ce așteptări are de la viitorul șef al statului.

Iar cheia pentru puntea între lumi constă în comunicare și limbaj – viitorul președinte trebuie să apară și la televizor, în discursuri pentru țară, dar și în podcasturi ale unor influenceri. Înțelege nevoile digitalizării, dar nu uită de satul fără internet.

„Profilul președintelui ideal este cel al unui președinte care comunică: ne-am obișnuit cu absența șefului statului, cu un președinte taciturn și îndepărtat, care nu ține conferințe de presă și nu dă interviuri. Vidul comunicațional de la Cotroceni a fost foarte ușor umplut de extrema dreaptă și de cele mai îndepărtate de realitate conspirații”, explică Vlad Adamescu de ce este esențială comunicarea.

Care sunt provocările viitorului mandat?

Viitorul președinte trebuie să împace nevoile unei generații care vrea siguranță cu ale uneia care vrea viteză, să fie moderator între valori și paradigme diferite. Legăturile dintre generații se rupe, iar o eventuală falie poate deveni periculoasă.

„La un anumit nivel, unele diferențe dintre generații sunt ireconciliabile și este normal să fie așa. Pe de altă parte, vedem că, din cauza teoriilor conspirațiilor răspândite în grupuri de Facebook, pe WhatsApp, TikTok, grupuri de Telegram, decrețeii și cei mai în vârstă ca ei sunt mult mai probabil să cadă în capcana lor și să trăiască în realități paralele, despărțiți de fapte și realitate”, spune politologul.

„Aici, generația digitală are un avantaj major prin faptul că s-a născut sau cel puțin a crescut cu rețelele de socializare, cu această lume instantanee, în care au acces la orice, oricând. Sunt «nativi digitali» și pot, de exemplu, să recunoască mult mai ușor informații false, să combată teorii ale conspirației, să facă în general diferența dintre ce este adevărat și real, în medie”, crede Vlad Adamescu.

Cum se poziționează cei doi candidați? Ce mesaje au promovat?

George Simion, liderul AUR, cultivă un mesaj naționalist și emoțional, care rezonează cu valorile tradiționale, și pe care îl promovează folosind la maximum toate facilitățile oferite de tehnologie.

Nicușor Dan, actualul primar al Capitalei, vine cu o imagine tehnocrată și o promisiune a unei administrații eficiente, bazate pe date și soluții moderne. Are activitate în online, dar mai de grabă legată de funcția sa administrativă. Îi lipsește emoția.

George Simion se adresează direct unei Românii afective, nostalgice, în care cuvinte ca „neam” (ironic pentru un naționalist, „neam” este un cuvânt cu etimologie maghiară), „credință” și „familie” încă au profunzime. Publicul său fidel este format în mare parte din persoane de peste 40 de ani, cu o viziune conservatoare asupra societății.

De cealaltă parte, Nicușor Dan își păstrează un aer rațional, aproape academic. Vorbește despre rețele de utilități, trafic, algoritmi pentru mobilitate urbană și eficiență administrativă. Stilul său sobru și distant e adesea perceput ca lipsit de empatie.

Simion știe mai bine să creeze emoție, să mobilizeze masele. Se filmează pe teren, în piață, printre oameni. Își cultivă o imagine apropiată de „omul simplu” și valorifică narativul naționalist pentru a crea un sentiment de apartenență colectivă.

Nicușor Dan nu e omul spectacolului, dar atrage prin efortul depus în activitatea sa, iar acest lucru mulțumește multe categorii care au apetit pentru soluții concrete – oamenii vor să vadă că lucrurile nu rămân la starea de fapt și că, dimpotrivă, evoluează.

Așa se face că primarul general al Capitalei reușește rar să inspire emoție sau să creeze sentimentul de comunitate pe care Simion îl livrează constant.

Rețelele sociale: două stiluri, două strategii

George Simion e cel mai mult pe TikTok, însă este prezent și pe Facebook și YouTube.

Clipurile sale sunt directe, emoționale, adesea controversate. Se filmează în locuri emblematice, lângă oameni, în momente tensionate. Creează constant senzația de urgență și conflict – ceea ce menține engagementul ridicat. E prezent, spontan, și rareori filtrează mesajul: autenticitatea sa brută devine capital politic.

Nicușor Dan este mai rezervat.

Comunică preponderent pe Facebook, în stil instituțional. Publică grafice, planuri, documente, clarificări tehnice. Rareori își personalizează mesajul sau creează conținut video dinamic. Deși transmite competență, pierde adesea atenția unei audiențe care este mai degrabă obișnuită scroll-ul rapid pe social media.

Diferențele de comunicare online reflectă filosofia fiecăruia: Simion vinde o poveste, Dan oferă o prezentare.

Primul creează senzația de comunitate în jurul unui ideal; al doilea promite soluții și echilibru. Întrebarea este: ce caută mai mult electoratul – emoție sau eficiență?

România între Simion și Dan: o alegere de paradigmă

În Simion, mulți văd o ancoră într-o identitate pierdută. În Dan, alții văd viitorul urban și rațional al unei Românii care vrea să se miște înainte, fără spectacol.

Între acești doi poli se află alegătorul român – care, din ce în ce mai des, trăiește simultan în două lumi: trimite bani părinților în sat, dar lucrează remote pentru o companie din Berlin. Are în casă icoane și folosește contul de Revolut. Vrea să facă sarmale și cozonaci după rețeta unei bunici de la țară, pe care o găsește pe TikTok.

România are nevoie de un președinte care să nu ceară votanților să aleagă între tradiție și inovație, ci să le combine.

Și indiferent cine va fi acesta, misiunea sa este de a restaura încrederea românilor în președinte.

„Principala provocare a noului președinte va fi recăpătarea încrederii românilor în funcția prezidențială, într-un context extrem de complicat la nivel internațional, marcat de policriză, de nesiguranță cronică în sistemul nostru de alianțe, într-un moment de schimbare a paradigmei economice globale”, spune Vlad Adamescu cofondatorul inițiativei civice „Politică la Minut”.

„Președintele, și prin el România, trebuie să încerce să nu mai fie reactiv și depășit de momente, ci ca el, prin consultări cu diverse părți ale societății, să vină cu direcția strategică de urmat, în majoritatea domeniilor de interes pentru români, chiar și în cele în care nu are atribuții directe.”

„Atât generația digitală cât și decrețeii vor să-și vadă președintele sau să aibă impresia că îl pot întâlni: pe stradă, în țară, în avion, în tren, în mijloacele de transport în comun, după cel puțin cinci ani de absență”, conchide Vlad Adamescu.

5. România în Europa: Locul & oamenii o plasează în prima treime, economia și nivelul de trai – la sfârșitul listei

În rândul țărilor membre ale Uniunii Europene, România se află pe locul șase în materie de reprezentare. Are 33 de europarlamentari, proporțional cu dimensiunea medie a teritoriului și cele 19 milioane de cetățeni. Înaintea României nu se află decât Germania (96 de europarlamentari), Franța (81 de europarlamentari), Spania (60 de europarlamentari), Polonia(53 de eurodeputați) și Italia (53 de europarlamentari).

Din păcate, din perspectivă financiară și a nivelului de trai, România se află în continuare la coada clasamentului european. Raportat la venitul din PIB (Produsul Intern Brut) pe cap de locuitor, e penultima. Mai prost stau doar vecinii bulgari, probabil că, printre multe alte motive, instabilitatea cronică de acolo își spune cuvântul.

Ce contribuție poate avea președintele la echilibrarea situației, dar și la îmbunătățirea reputației României în rândul colegilor europeni?

Argumente că România are șanse să depășească statutul stânjenitor de „cea mai săracă” sau de „una dintre cele mai sărace țări membre ale Uniunii Europene”, pornesc de la simpla constatare că țara a făcut progrese uriașe după Revoluția Română din decembrie 1989.

Produsul Intern Brut (PIB) a crescut exponențial la propriu în ultimii 35 de ani, dar cu precădere după intrarea României în Uniunea Europeană, așa cum o arată date furnizate de Ministerul de Finanțe și de Eurostat.

În 2024, produsul intern brut al României este de 1.604.554 milioane de lei, echivalentul a 320.910.800 miliarde de euro. Suma e de 400% mai mare decât la momentul ieșirii de sub dictatură.

Intervievat la Europa Liberă, vicepreședintele Parlamentului European, social-democratul Victor Negrescu, spune că România a ajuns anul trecut la 79% din media UE în ceea ce privește PIB pe cap de locuitor exprimat în standarde ale puterii de cumpărare. Cifrele aparțin Eurostat.

„Ne aflăm la același nivel cu Polonia și Estonia și peste încă șase state membre: Croația, Ungaria, Slovacia, Letonia, Grecia și Bulgaria”, spune el.

„Din 2007 și până astăzi, țara noastră a primit 100 de miliarde de euro din fonduri europene post-aderare, în condițiile în care contribuția noastră la bugetul comun a fost de numai 32 de miliarde”, date publicate în martie 2025 și de ministerul de Finanțe. „Practic, pentru fiecare 1 euro pe care l-am plătit către bugetul european, am primit peste 2 euro înapoi”, spune vicepreședintele Parlamentului European, Victor Negrescu.

România de azi pare să fi uitat de cartelele pentru 1 kg de zahăr și 1 litru de ulei pe lună de persoană, 500 de grame de carne (care oricum nu se găsea) și 10 ouă lunar pe cap de cetățean al Republicii Socialiste România. Pentru locuitorii de la sate existau inclusiv cartele la pâine și le era interzis să cumpere pâine la oraș. Dacă erai țăran și te dădeai de gol prin haine sau bagaje, erai legitimat și puteai fi amendat pentru... tentativă de a cumpăra pâine. Vânzătoarele mai miloase riscau dosar penal.

Nivelul de trai, definit tehnic prin Produsul Intern Brut pe cap de locuitor și alți indici recunoscuți internațional, a înregistrat o creștere de necontestat în democrație, fie ea imperfectă, cum o știm.

Prosperitatea s-a întors în multe locuri din România de când oamenii au de ales între mai multe partide din patru în patru ani și de când își pot critica conducătorii și șefii după cum le dictează profesionalismul și verticalitatea propriei coloane vertebrale. Propagandă și cenzură de stat nu mai există; românii pot ieși oricând din țară fără să ceară de fiecare dată acordul autorităților, cu riscul de a fi refuzați; se pot asocia în organizații non-guvernamentale și pot iniția și dezvolta propriile afaceri în România sau oriunde în lume.

Dar așa au văzut cu ochii lor mulți români care se bucură din plin de libertatea de a călători - la studii, la un job în străinătate sau pur și simplu în vacanță sau un city break.

Este adevărat că veniturile cetățenilor României sunt încă foarte mici în comparație cu ale țărilor vechi membre ale comunității europene.

În 2024, românii au câștigat în medie echivalentul a 11.260 de euro din PIB-ul de peste 320 de miliarde de euro. Ierarhia este condusă de Luxemburg, cu peste 93.000 de euro pe cap de locuitor, urmată de țări precum Danemarca, Olanda și Germania.

România e mult în urmă, deși se apropie de Polonia, care a trecut la economia liberă cu zece ani mai devreme decât au făcut-o la București autoritățile postcomuniste.

Ar fi de menționat că, în 1999, anul când Bucureștiul deschidea oficial negocierile de aderare cu UE, cifrele erau de numai 4.200 de euro pe cap de locuitor. Vă mai amintiți cum era să solicitați viză pentru orice excursie și câte formalități erau necesare ca să muncești în altă țară?

E de presupus că politici publice mai coerente – puse în aplicare mai rapid după primele alegeri libere (20 mai 1990) ce au urmat dictaturii impuse de ocupația sovietică în România (1944-1958) – ar fi dus la o dezvoltare mai accelerată a țării și o recuperare mai rapidă a decalajelor față de Occident.

Comunismul – cu propaganda și cenzura omniprezente, cu supravegherea și delațiunea generalizate, cu reprimarea oricăror forme de opoziție, plus pașapoartele ținute la Miliție și Securitate, nu acasă în sertar, de fiecare cetățean – a lăsat urme otrăvite și adânci în conștiința colectivă și în comportamente.

Suspiciunea, neîncrederea, corupția, dar și agresivitatea, șefia discreționară și conducerea prin frică, hrănite intensiv în comunism, au nu numai impact emoțional îndelungat, dar și implicații economice negative.

Dar problema cea mare a României nu este că ea se mișcă încet și că alte țări europene o duc mai bine.

Problema cea mare este însă că dezvoltarea și modernizarea vizibilă a României este foarte inegală. Marile orașe conduc detașat. La București, Iași, Oradea sau Cluj se poate trăi azi la fel de bine ca în orice metropolă sau oraș european din Vest. Dar în imediata lor apropiere și chiar în cartierele sărace, viața e marcată de sărăcie și lipsa speranței pentru ziua de mâine.

Din cauza ipocriziei, a incompetenței și a lipsei de orizont politic, în loc să își vindece rănile, să se ocupe de comunitățile vulnerabile lăsate în urmă de schimbarea totală a modelului economic, România a exportat problemele & frustrările pe care nu a putut, nu a vrut sau nu a avut chef să le rezolve.

Așa se face că în Spania, Italia, Marea Britanie trăiesc comunități mai mici sau mai mari de români care preferă să nu se integreze în națiunile de adopție, care sunt foarte atenți la ceea ce se întâmplă în țară, mai ales că pandemia și situația economică incertă și în Occident, în ultimii ani, îi fac să nu excludă întoarcerea acasă.

Acestea sunt doar câteva dintre argumentele pentru care numărul de cetățeni români care au votat pe 4 mai, în turul I al alegerilor prezidențiale, în diaspora este unul record: 966.006 de voturi valabil exprimate, iar cei mai mulți au făcut-o cu furie „anti-sistem”, „anti-partide”, etc.

Lor, dar și celor din țară, li s-au adresat sute și mii de mesaje politice, spuse de politicieni, influenceri sau prin reclame și meme-uri, că au nevoie de „respect”. Li s-a spus că sunt „slugile Europei”, că țara lor ar fi fost călcată în picioare și că au nevoie să le fie redată „demnitatea”.

Cum astfel de mesaje rimează cu situații reale din țară, în confruntările birocratice de la ghișee, experiențele la limita traumei din spitale din categoria „intri în spital cu o boală, ieși cu trei” sau „cel mai bun spital din provincie e la București” ori strânsul de bani pentru „doamna” la școală ori mersul degeaba la Poliție contra unor vecini zgomoroși și/sau violenți, cuvântul „respect” a căpătat o anvergură mult peste capacitatea boților & AI de a inventa narative. Nevoia de respect este adevărată și vine din frustrări reale.

Dar cum – așa cum au arătat nenumărate investigații de intelligence românești, italienești, franțuzești ori britanice – România și Europa sunt țintele unui război hibrid dus de Rusia lui Vladimir Putin, iar vina pentru sus-numita lipsă de respect la adresa românilor a fost pusă pe seama Uniunii Europene.

Or, respectiva comunitate a celor patru libertăți (libera circulație a persoanelor, bunurilor, serviciilor și a capitalurilor), cunoscută de la știri sub banala abreviere de UE, e o asociere liberă de state unde fiecare își apără interesele cum poate mai bine, potrivit unor reguli nu foarte complicate.

Pe scurt, știi să te faci înțeles cu argumente, tact și aliați cheie pe domenii pe care le cunoști foarte bine, câștigi. Nu faci decât zgomot, act de prezență sau nici atât, pierzi și ești ignorat.

Cei 33 de europarlamentari români, ultima dată aleși în iunie 2024, sunt arondați diferitelor grupuri politice din Parlamentul European (720 de membri în total în legislatura 2024-2029) și dețin câteva funcții de coordonare potrivit calificării și a susținerii de care se bucură în rândul colegilor din diferite țări, plus conform unor criterii menite să păstreze echilibrul între Est și Vest, bărbați & femei etc.

Pe de altă parte, fiecare stat membru este reprezentat de un comisar în Executivul european, adică în Comisia Europeană. În actuala echipă executivă, condusă de creștin-democrata germană Ursula von der Leyen, România deține postul onorant de vicepreședinte al Comisiei, prin Roxana Mînzatu.

Deși la nominalizarea domniei sale s-au auzit nemulțumiri sub cuvânt că poziția nu ar avea prea mare consistență, cum a fost cel al Adinei Vălean la Transporturi & Infrastructură într-o legislatură precedentă, e cert că România a depășit stângăciile care au marcat primii ani de după aderare.

În actuala legislatură, România deține și poziția de vicepreședinte al Parlamentului European. Social democratul Victor Negrescu are o carieră europeană de peste un deceniu, recent a fost negociator-șef al Parlamentului European pentru bugetul întregii Uniuni pe 2025 și spune că românii sunt bine apreciați atunci când arată seriozitate și profesionalism.

La capătul celălalt al spectrului politic, europarlamentarul ex-AUR Claudiu Târziu, membru al Grupului Conservatorilor și Reformiștilor, mărturisește că, din iulie 2024, de când i-a fost validat mandatul, a înțeles mai exact de ce România nu a profitat mai mult de avantajele oferite de apartenența la Uniunea Europeană. E vorba despre un deficit de profesionalism, dar și de voință din partea elitelor politice de la București, în primul rând a politicienilor din PSD și PNL care s-au aflat în ultimii ani la guvernare.

„N-au știut să apere interesele naționale”, spune el. „N-am știut noi să cerem, n-am știut noi ce să ne facem pentru interesul nostru, n-am știut noi să punem piciorul în prag, n-am știut noi utilizăm toate mijloacele necesare. Nu pentru că au fost alte cereri. Este ca în orice fel de business, chiar atunci când ești în parteneriat, fiecare își apără interesul lui, fiecare trage scuza pe turta lui”, observă el pragmatic.

La rândul său, vicepreședintele Parlamentului European, Victor Negrescu, atrage atenția că, la 18 ani de la aderarea la Uniunea Europeană, România să-și ia inima în dinți și să-și depășească „complexul de nou stat membru” și să devină o voce puternică și influentă. „Potențialul nostru încă nu este pe deplin fructificat”, admite Victor Negrescu.

„România trebuie să își dezvolte capacitatea de negociere cu privire la dosarele europene de interes, să influențăm procesul de elaborare a bugetului european și a oricăror surse de finanțare, cu scopul de a obține fonduri pentru domeniile de interes pentru țara noastră, dar și să realizăm o convergență mai mare a României cu piața internă europeană”, explică el.

Pe de altă parte, europarlamentarul conservator Claudiu Târziu declară că nu a venit la Bruxelles „cu vreun complex, nici de inferioritate, nici de superioritate” și că există foarte multe oportunități pentru România, dacă știi ce vrei și ai o poziție fermă: „Ești mai respectat decât atunci când te duci cu căciula în mână și cedezi totul pe nimic”.

„Sunt colegi din alte state care, fiind motivați de aceeași orientare doctrinară ca mea, conservatoare, procedează în interesul statelor lor, cu fermitate, cu argumente fără niciun fel de complexe și fără niciun fel de frică”, adaugă el.

Respectul pentru România începe cu respectul pe care demnitarii români îl arată propriilor cetățeni, spune el. „Să nu mai fie mințiți de politicieni, să își respecte promisiunile electorale, să își facă treaba potrivit funcțiilor pe care le ocupă, ferm și eficace [...]. Dacă tu nu ești respectat la tine acasă de ai tăi, cum o să fii respectat în altă parte?!”, întreabă el retoric. „Și despre ce respect putem vorbi dacă au plecat din țară 5-6 milioane de oameni?”.

Intervievat la Europa Liberă, președintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop, atrage atenția că România trebuie să iasă din pasivitate, fie că e vorba de negocierile din interiorul Uniunii, fie de cele diplomatice cu diverși parteneri de pe mapamod.

„Trebuie prezență. Nu putem rămâne pasivi, am devenit membri, ridicăm mâna și votăm și ne vedem de treabă la noi acasă. Europa e un concert al națiunilor. În Europa aceasta instituțională, adică în Uniunea Europeană, trebuie să ne spunem părerea, să fim acolo, să fim prezenți, să contra-atacăm anumite direcții care nu par să fie îndreptate spre bine”.

Istoricul din fruntea Academiei spune că România ar trebui să-și redescopere marea tradiție diplomatică și amintește că extraordinara carieră a lui Nicolae Titulescu, președintele Ligii Națiunilor (echivalentul ONU din perioada interbelică), nu a venit de la sine, ci dintr-o școală diplomatică de cea mai înaltă clasă, cu rădăcini la Paris, Londra și Viena, aflată la a trei sau a patra generație.

Într-o cheie à la Titulescu își începe pledoaria pentru (re)profesionalizarea corpului diplomatic și a trimișilor în instituțiile euroatlantice și jurnalista Ioana Dogioiu, redactor-șef SpotMedia. „Dați-mi o bună politică internă ca să pot face o bună politică externă”, punctează jurnalista, amintind ce cerea diplomatul interbelic.

Noul președinte are datoria să dea un prim semnal de stabilitate, desemnând un premier capabil să obțină rapid o majoritate democratică în Parlament pentru învestirea noului Guvern, de vreme ce fostul premier PSD Marcel Ciolacu a părăsit corabia în toiul furtunii.

În situația regională periculoasă și cu o ecuație economică problematică – un deficit de circa 9% și perspectiva blocării fondurilor europene și a reducerii drastice a investițiilor străine – Ioana Dogioiu crede că România are nevoie de un guvern clar asumat politic și nu guvern minoritar sau de tehnocrați, care ar avea autoritate limitată. Dar acest nou guvern politic trebuie să țină seama că românii au votat cu furie, aproape „isteric” împotriva politicienilor care au condus țara până acum.

„Poți să găsești și de la PSD un premier OK, un premier acceptabil. Poți să găsești miniștri acceptabili din fiecare domeniu în partidele actuale. Important este să dai sentimentul unei schimbări, pentru că asta s-a vrut, schimbare, schimbare, schimbare. Că fiecare înțelege altceva prin această schimbare, nu discutăm acum. Dar noul președinte și noul guvern pe care îl va gira trebuie să dea sentimentul unei schimbări și sentimentul de competență. De aici vine și sentimentul de siguranță”, spune jurnalista.

Misiunea nu e ușoară. Toate partidele parlamentare sunt în criză sau cu probleme mari, fără excepție, inclusiv AUR, care înregistrează dispute și plecări.

În plus, noul președinte se va instala la Cotroceni, după un vot polarizat, în care taberele se acuză reciproc de trădare și lipsă de patriotism, după cum remarcă diplomatul și cărturarul Theodor Paleologu, un democrat convins: „Ei ne acuză pe noi de trădare și se consideră patrioți, noi se considerăm patrioți și îi acuzăm pe ei de trădare în favoarea Moscovei”.

„Ce a isterizat și ce a polarizat? A isterizat lipsa de încredere provocată de reciclarea acelorași și acelorași figuri deja uzate până la găuri, figuri politice destrămate de-a dreptul de lipsa de competență și de impostura pe care au proiectat-o acești oameni. Dar cum n-ai încotro și trebuie să lucrezi cu același material – pentru că, să ne ferească Dumnezeu de alegeri anticipate – atunci nu poți decât să alegi ce ai mai bun din partide și să alcătuiești un guvern de bună credință, competent, condus de oameni, ca să mă exprim așa, în hainele lor de duminică”.

Dar nu totul se reduce la desemnarea premierului și instalarea cu succes a unui guvern democratic după alegerile din 18 mai 2025.

Ce poți face ca președinte, insistă europarlamentarul Claudiu Târziu, este să întocmești cu ajutorul unor minți luminate o bună strategie de politică externă. El spune că, din păcate, odată cu intrarea în NATO și Uniunea Europeană, România a lăsat lucrurile la voia întâmplării.

Nu e de mirare, constată mulți observatori, că românii au rămas cu senzația că deciziile nu se iau la București de vreme ce, în afară de menținerea status-quo-ului, Bucureștiul nu și-a mai propus nimic.

„În ultimii 10-15 ani, am avut parte de piloți ai țării care au dus România în derivă; n-au avut nici pregătirea, nici voința, nici puterea de a o ține pe un curs firesc de dezvoltare”, crede europarlamentarul conservator.

Inclusiv parteneriatele strategice semnate de președinții succesivi ai României au rămas într-un soi de ceață strategică; accentele s-au estompat imediat după ce semnatarul a plecat de la Cotroceni.

„Era nevoie de expertiză pentru a negocia dur cu marile corporații, de pildă, care își fac mendrele în România, pentru a negocia abil cu partenerii din Uniunea Europeană, pentru a pune în lucrare parteneriatele strategice pe care le avem cu Statele Unite ale Americii, cu Marea Britanie și, mai nou, cu Japonia. Or, noi am întârziat enorm într-un parteneriat strategic cu o putere semnificativă a lumii, cum este Japonia...”, mai spune Claudiu Târziu.

Ca și alți interlocutori ai Europei Libere, fostul membru AUR insistă asupra rolului de mediator al președintelui.

Președintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop, observă, de asemenea, că președintele țării poate încuraja decisiv selecția demnitarilor pe baza meritelor și a profesionalismului.

„Intrăm în politică, intrăm în diplomație, intrăm fără să ne pricepem întotdeauna la ceea ce înseamnă aceste lucruri. Demnitatea presupune profesionalism. Ca să câștigăm încredere și respect, trebuie să fim foarte buni profesional în ceea ce întreprindem”, punctează istoricul Ioan Aurel Pop.

Eșecul autorităților de la București în a atrage mai multe miliarde din cele 29 miliarde destinate României prin Programul de Redresare și Reziliență al Uniunii Europene vine din insuficienta asumare a prevederilor lui de toate partidele, explică europarlamentarul Claudiu Târziu, iar angajamentele pentru măsuri dificile și dureroase s-au luat doar pe hârtie, fără o reală susținere, nici în politică, nici în societate.

Or, dacă ar fi existat un acord multipartit, indiferent ce se întâmpla cu un cabinet sau altul, indiferent că după premierul Orban (2019-2021), a venit Cîțu (2021), apoi Ciucă & Ciolacu (2021-2025), ceea ce și-a asumat România ca stat, rămânea în picioare și se și aplica:

„Trebuia o negociere politică. Nu s-a discutat. Au rămas niște anexe secrete sau discrete sau cum vreți să le spuneți, despre care nimeni nu vorbește decât când e ultima zi în care putem să aplicăm măsura. Vin și spun: «domnule, trebuie s-o facem și pe asta, că Bruxelles-ul ne taie banii». Păi nu, frate, tu ți-ai asumat lucrul ăsta, nu Bruxellesul. Nu ți-a pus nimeni pistolul în cap!”, afirmă Târziu.

Un președinte implicat va însemna că „toată lumea vine cu idei, vine cu propuneri, ajungem la un acord între noi și după, știm cu toții ce susținem și ce negociem cu Uniunea Europeană. Altfel nu se poate să scăpăm de măsurile acestea pompieristice”, adaugă el.

E lamentabil, continuă Claudiu Târziu, că guvernul României se împrumută pe piețele financiare la dobânzi uriașe, în timp ce miliardele din PNRR – 14 miliarde, granturi/bani care nu trebuie dați înapoi, și diferența până la 29 de miliarde împrumuturi cu dobânzi mici, nu pot fi accesate în totalitate pentru că 1. „nu pot fi furate”; 2. „nu poți îndeplini condițiile asumate aiurea”.

Și-atunci ce poți face ca să îți recapeți buna reputație ca țară, după erori, amânări, noi erori, apoi un interimat la Palatul Victoria în clipa cea mai grea?

Editorialista Ioana Dogioiu crede că partenerii europeni înțeleg că România trece acum prin „momente groaznice” și că va exista o doză de indulgență, dar „cu condiția să ne arătăm serioși și de cuvânt”. „Adică spui: asta putem face, aici suntem, asta nu putem să facem” pentru că România nu își mai poate permite să se prezinte nicăieri „cu cifre făcute din pix”, ca în raportările de un fals grosolan din vremea comunismului.

Ce poți face acum, ca țară, spune Ioana Dogioiu, e „să te duci în străinătate și să nu mai minți. Să nu mai minți, să te ții de cuvânt, să te poți ține de cuvânt. Atât”.

Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.