Jurnalistul Petre Mihai Băcanu a fost deținut politic în 1989. Fusese inițiatorul unui sindicat liber al ziariștilor, așa că autoritățile comuniste au decis că locul lui e în pușcărie. Acuzația era falsă: „deținere ilegală de valută”, o înscenare a ofițerilor de securitate care îl urmăreau și care i-au intrat în casă, în lipsă.
Dictatorul Ceaușescu pretindea că în România nu mai există deținuți politici, așa că, în acei ani, opozanții deveneau în actele temnițelor și ale spitalelor psihiatrice sau pungași, sau contrabandiști, sau nebuni în diverse stadii.
Petre Mihai Băcanu a fost eliberat din închisoare chiar de Revoluția Română din 1989. A ieșit de la Jilava odată cu cei arestați „proaspăt” în noaptea de 21 spre 22 decembrie și bătuți zdravăn de securiști și milițieni.
A ajuns în oraș pe 22 decembrie, în jurul prânzului, când sute de mii de manifestanți celebrau pe străzi fuga dictatorului Nicolae Ceaușescu. În zilele următoare a devenit directorul ziarului „România liberă”, la care lucrase înainte să fie arestat, în ianuarie 1989.
Scriitor cenzurat, Stelian Tănase a fost unul dintre manifestanții care au ridicat baricada de la Inter în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989. Când tancurile au spart baricada, a avut norocul să fugă spre Piața Rosetti – cei care s-au refugiat la metrou vor fi arestați și bătuți groaznic.
Scriitorul era urmărit de Securitate, după cum arată documentele de la CNSAS, din 1981, când i-a fost interzis primul roman „Playback”, cu temă politică; când în 1987, l-a depus la editură pe al doilea, un roman de dragoste, „Corpuri de Iluminat”, avea deja experiență în a detecta filajul și chiar de a se ascunde de urmăritori.
În anii '80 își câștiga traiul organizând concerte rock și jazz, așa că el e cel care a reglat difuzoarele în balconul CC pe 22 decembrie 1989. Pe Ceaușescu, el și alți revoluționari care năvăliseră pe scările Comitetului Central al PCR, l-au văzut ridicându-se cu elicopterul, nu l-au mai prins.
În următoarele zile, Stelian Tănase a înființat, alături de arhitecta Mariana Celac, Revista „22”, apoi, alături de alți intelectuali, Grupul de Dialog Social, asociat publicației. Sediul revistei, același până azi, i-a fost aprobat în calitatea lui de redactor-șef al săptămânalului „22” de ideologul comunist Silviu Brucan, convertit la noul regim.
Televiziunea Română, singurul post TV din țară, devenise după Revoluție liberă. S-a spus că între 22 și 26 decembrie 1989 transmisese, practic, în direct, o revoluție. Dar, în fapt, era liberă numai teoretic, pentru că despre fenomenul Piața Universității – adică despre protestele maraton din primăvara lui 1990 la care se strângeau zilnic, vreme de cinci săptămâni, zeci de mii de oameni – știri la TV nu existau. Sau, atunci când existau, nu prezentau adevărul. Răspândeau minciuni, calomnii, zvonuri, ceea ce numim azi „fake news”.
Șeful Frontului Salvării Naționale (organismul care conducea țara după prăbușirea dictaturii) și președintele interimar al țării, Ion Iliescu, într-un moment de enervare, i-a numit pe manifestanți „golani”, ecou nefericit al termenului folosit de Nicolae Ceaușescu pe 20 decembrie 1989 contra protestatarilor de la Timișoara, „elemente huliganice”/ huligani.
Așa s-a născut Imnul Golanilor, emblemă a tuturor manifestanțiilor anti-comuniste de atunci încoace, cântec repus în circulație în 2025, în contextul amenințării rusești și ale tendințelor autoritariste din ce în ce mai prezente pe scena publică din România.
Refrenul sună așa:
„Mai bine haimana decât trădător/ Mai bine huligan decât dictator/ Mai bine golan decât activist/ Mai bine mort decât comunist!”.
Versurile Imnului Golanilor rezumă tot ce a însemnat pentru generația Revoluției Române efortul de a transforma România dintr-o societate aplatizată de colectivizare și propagandă, slăbită de lipsuri și abuzuri inimaginabile azi din partea statului, într-o țară liberă în care oamenii să își vadă drepturile respectate, iar dacă au nemulțumiri și revendicări, să nu le fie teamnă să le exprime și să și obțină rezolvarea lor.
Fenomenul Piața Universității – care a durat aproape 50 de zile, din 22 aprilie până la începutul lui iunie, era prezentat negativ și de presa favorabilă puterii proaspăt instalate după Revoluția din 1989, putere condusă prin Frontul Salvării Naționale de Ion Iliescu.
În aceste condiții, cotidianul „România Liberă” – al cărui director era Petre Mihai Băcanu, și Revista „22”- condusă de scriitorul Stelian Tănase, erau printre puținele publicații care transmiteau solicitările celor care manifestau pașnic pentru instaurarea unui regim pluralist și democratic la București.
Cei care se strângeau seară de seară în Piața Universității în 1990, multiplicând rândurile celor care nu plecau deloc de acolo și solidarizându-se cu câțiva greviști ai foamei care se instalaseră în corturi pe peluza din fața Teatrului Național - reeditau la București demersul studenților chinezi din Piața Tiananmen din primăvara lui 1989.
Demonstranții români erau îngrijorați că Frontul Salvării Naționale, organismul condus de ex-comunistul Ion Iliescu, care proclamase pluralismul și libertatea de exprimare în seara de 22 Decembrie 1989, a luat locul Partidului Comunist Român, partidul unic din vremea dictaturii.
În loc să își păstreze neutralitatea promisă în zilele Revoluției și să își limiteze rolul strict la partea administrativă și la organizarea primelor alegeri libere și corecte din România, de la finele celui de-al Doilea Război Mondial, Frontul Salvării Naționale (FSN) s-a transformat în partid politic. Păstrând accesul la toate resursele statului, inclusiv controlul asupra televiziunii și radioului public, FSN a intrat în competiție cu fragilele partide nou înființate și cu partidele istorice care abia dacă își reveneau după prigoana din vremea comunismului.
Or, această ecuație cu o mare formațiune dominantă începea să semene izbitor de mult cu politica de reforme, așa-numita „perestroika”, a liderului sovietic, Mihail Gorbaciov.
Venit la putere în 1985, spre deosebire de Stalin, Hrușciov sau Brejnev, reformistul Gorbaciov a oferit popoarelor din URSS, dar și Europei de Est, un val de libertate.
Dar Gorbaciov ținea să păstreze rolul conducător al partidului unic și dominația acestuia asupra societății.
În 1989, Moscova avea într-adevăr un regim politic mai lejer în comparație cel de la București, condus de hard-liner-ul stalinist Ceaușescu, dar regimul rusesc de perestroika nu semăna deloc cu democrația autentică de tip occidental la care aspirau cei care au strigat „Jos comunismul!” în Decembrie 1989 sau în primăvara lui 1990, în Piața Universității.
Perestroika însemna doar că oamenii au primit dreptul să aibă doleanțe și revendicări. Dar nu prea apăsate, ci mai degrabă administrative și gospodărești. Puterea adevărată, puterea politică, cea care împarte resursele țării și privilegiile, trebuia să rămână celor aflați deja de la Putere, adică celor din Partidul Comunist.
Nu întâmplător, editorialul semnat de Stelian Tănase în ianuarie 1990 în „22” care titra „Nu Perestroika!” a făcut epocă, iar treptat, îngrijorarea a cuprins mediile pro-occidentale din toată țara, iar dezbaterile mai cristalizate au dus la adoptarea Proclamației de la Timișoara la 22 februarie 1990.
Era un act programatic care ținea să readucă Revoluția sub zodia ei anti-comunistă și de re-conectare deplină a României cu Europa și regimurile ei de democrație liberală. Zeci de partide și organizații civice s-au solidarizat cu revendicările exprimate în document.
Punctul 8 de la Timișoara, esența Proclamației, a devenit stindardul cel mai relevant al manifestației maraton din Piața Universității:
„Legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de Securitate (...) Până la stabilizarea situaţiei şi reconcilierea naţională, absenţa lor din viaţa publică este absolut necesară. Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să interzică foştilor activişti comunişti, candidatura la funcţia de preşedinte al ţării. Preşedintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărţirii noastre de comunism...”
Punctul 8 însemna „Alegeri fără comuniști!”. Adică inclusiv eliminarea lui Ion Iliescu, comunistul succesor al lui Nicolae Ceaușescu, din cursa electorală.
Legislativul de atunci, numit Consiliul Provizoriu de Uniune Națională, era dominat însă, „de jure” de membrii FSN, care își arondaseră jumătate din locuri, nu avea însă nici cea mai vagă intenție să discute vreo inițiativă legată de lustrație/ Punctul 8 (curățarea de șefii comuniști și de ofițerii poliției politice).
Iar situația umanitară din țară se îmbunătățise atât de vizibil după deschiderea granițelor, donațiile masive de alimente, medicamente, curent electric, aparatură medicală, etc, începeau să își arate efectele benefice, încât Ion Iliescu avea în rândul publicului larg, milioane și milioane de simpatizanți sinceri.
Prin urmare, manifestația de săptămâni din Piața Universității nu a pus niciodată în pericol participarea la alegeri a foștilor comuniști, în speță a lui Ion Iliescu, nici nu a zgâlțâit prea tare establishmentul politic și economic care avea să se adapteze la liberalizare și accesul la piețe mai largi.
Ceea ce periclita însă Proclamația de la Timișoara și Piața Universității era dominația absolută a foștilor comuniști și ofițeri de Securitate și punea, de asemenea, în pericol, „firul roșu”/parteneriatul strategic care lega Bucureștiul de Moscova.
Pe scurt, Piața Universității era un kind reminder că Revoluția Română din 1989 a cerut pluralism, libertate de exprimare și liberă inițiativă economică, adică un regim de democrație liberală, ca cele din Occident, și nu ancorarea României în perestroika inițiată de Kremlin.
Alegerile din 20 mai 1990 au fost câștigate cu un scor covârșitor de FSN. Ion Iliescu a obținut 85% din voturi. Principalele organizații și partide care au susținut manifestația s-au retras. Au recunoscut rezultatul scrutinului. În Piață au rămas „veteranii” neafiliați, dar acest aspect nu era cunoscut de majoritatea românilor.
Când a început „diversiunea” din 13 iunie, când ministrul de Interne a ordonat, de pildă, trupelor să dea foc propriului autobuz, ca să dea vina pe protestatari, publicul larg a fost dirijat să înțeleagă că manifestații de care auziseră de săptămâni sunt cei responsabili. Că tot ei sunt cei responsabili de vandalizarea și întreruperea emisiei TVR.
În termenii relatărilor puse în circulație atunci, cei mai înalți demnitari ai statului în frunte cu președintele, premierul, vicepremierul, miniștrul de Interne, șeful SRI, au organizat represalii împotriva fenomenului Piața Universității însuși. Ședința de guvern din 11 iunie 1990 este momentul deciziei relevante în acest sens. Așa au povestit ani și ani de-a rândul jurnaliști, observatori și de la finele anilor 90, procurorii.
Mineriadă/mineriade - substantiv, gen. feminin, intraductibil, fenomen specific tranziției României de la dictatură la democrație.
În iunie 1990 era a treia oară când minerii, manipulați politic și infiltrați de ofițeri de informații/ poliție politică/ securiști, erau aduși în Capitală drept contramanifestanți împotriva Opoziției.
Prima dată în 29 ianurie, a doua oară pe 12 februarie 1990. A treia oară, între 14 și 15 iunie, intervenția minerilor a fost cea mai numeroasă și cea mai brutală. Intenția a fost cea de intimidare a partidelor de opoziție și a mișcărilor civice pro-occidentale, solidare cu Proclamația de la Timișoara. Altele au fost în 1991 și în 1999.
Atunci când minerii au fost chemați la București „pentru a face curățenie în Piața Universității” pe 13 iunie 1990 și întâmpinați din balconul Palatului Victoria, în zorii zilei de 14 iunie, de președintele Ion Iliescu însuși, postul de Radio Europa Liberă, care avea încă sediul la München, în Germania de Vest, a transmis despre situația de la București.
A transmis, ca multe alte media occidentale, despre violențe contra bucureștenilor, despre bătăi, violuri și chiar „arestări” făcute de mineri”, au relatat despre devastarea sediilor principalelor partide de opoziție, a Universității, a Institutului de Arhitectură din apropiere, dar și a redacțiilor care transmiseseră zilnic din timpul protestului maraton.
Astfel, sub amenințarea minerilor, cotidianul „România Liberă” nu a mai fost tipărit aproape o săptămână.
Minerii s-au dus glonț și la locuința directorului Petre Mihai Băcanu, situată în apropierea Casei Presei, unde avea sediul „România Liberă”. Au mers la fel de precis și la alte personalități cunoscute ale societății civile.
La 35 de ani de la Marea Mineriadă din 13-15 iunie 1990, jurnalistul Petre Mihai Băcanu și scriitorul Stelian Tănase au vorbit din nou la Europa Liberă despre Piața Universității, despre ce a însemnat ea pentru apărarea Revoluției din decembrie 1989 și despre acele zile negre din istoria României.
Zilele acestea se împlinesc 35 de ani de la Marea Mineriadă din iunie 1990. Ce sentimente vă încearcă la această comemorare?
Petre Mihai Băcanu: Cu un gust amar o privesc, pentru că, după atâția ani, încă se mai bâjbâie cu procesele. Și eu nici nu cred că mai apucăm noi să-i vedem pedepsiți pe vinovați. Rememorez și eu deseori acele momente și îmi dau seama că încă din 22 Decembrie s-a pornit de la o minciună.
Cea mai mare minciună, cum am perceput-o eu și când am sesizat-o, a fost în momentul în care m-a sunat Silviu Brucan să-mi spună că ar vrea să scrie și el un articol la „România Liberă”. Asta se întâmpla pe 27 decembrie 1989.
Noi știam cine era Brucan (n.r. Silviu Brucan, 1916 - 2006, a fost un înalt demnitar comunist, fost ambasador al României în SUA, care a căzut în relativa dizgrație a lui Ceaușescu după ce a criticat conducerea Partidului Comunist Român după reprimarea revoltei muncitorilor de la Brașov în 1987 ), dar am zis că are și el meritul lui cu Scrisoarea celor șase (n.r. document critic la adresa lui Ceaușescu, conceput de fostul demnitar comunist de rang înalt Gheorghe Apostol și semnat de alți cinci foști membri marcanți ai Partidului Comunist Român: Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Grigore Răceanu, Constantin Pârvulescu și Silviu Brucan), a venit pe valul Revoluției și i-am spus să îmi trimită articolul. (...) m-am crucit de final.
Finalul era următorul: FSN pășește în campania electorală. Ei tocmai declaraseră că vor organiza alegeri, că nu vor fi partid niciodată. Articolul se intitula „Fără isme”. L-am publicat și, din clipa aia, noi am intrat în Opoziție. Nici colegii mei n-au realizat atunci. Redacția, în clipa aia, era ocupată cu teroriștii, cu cadavrele de la Timișoara. Erau sute de alte probleme decât un articol al lui Brucan. Așadar, din clipa aia le-am spus la toți colegii mei că vom intra în Opoziție.
N.R. - Mai multe despre transformarea Frontului Salvării Naționale în partid și alegerile din 20 mai 1990, aici:
Stelian Tănase: Eu, tot așa, amărăciune simt. Și dezamăgire. Acum, cu alegerile din 2025, s-a produs un schimb de generații și a fost un moment să fac un bilanț.
Generația noastră a dispărut, și eu, și Petrică Băcanu „suntem retrași”, ca să nu spun altfel. Dar mi-am făcut un bilanț.
Noi, care eram dedicați atunci cauzei Revoluției, trebuia să ne mișcăm înainte cât mai repede, să facem transformări, să trecem repede la o formulă occidentală. Ne-am propus multe lucruri atunci și în grupuri, și în privat, și în articole, și în atitudine, ne gândeam cum să proiectăm România în viitorul ei apropiat. Noi voiam o democrație liberală de tip occidental.
Nu ne gândeam la 30 de ani, ne gândeam în următorii ani ce avem de făcut. Pe de o parte, era un conservatorism puternic al structurilor Securității și a Partidului Comunist, al celor care-și știau să facă politică, erau mulți, aveau experiență. Pe de altă parte, eram noi, care habar n-aveam de niciunele.
V-ați dat seama foarte repede că Revoluția poate să fie anihilată de foștii nomenclaturiși sau securiști?
Stelian Tănase: A fost mereu această discuție: este revoluție sau lovitura de stat? Eu cred că problema a fost prost pusă. O revoluție se produce atunci când o orânduire este înlocuită cu altă orânduire. În România asta s-a întâmplat: am schimbat comunismul cu capitalismul, indiferent de formele lui. Monopolul partidului unic a dispărut, chiar dacă ei ar fi vrut partid unic în continuare.
Silviu Brucan, de pildă, în luna ianuarie, a venit la GDS (Grupul pentru Dialog Social este prima organizație non-guvernamentală legală constituită după 1989; a fost înregistrată pe 22 ianuarie 1990, n.red.) să ne certe.
Eu scrisesem un articol – Nu Perestroika. Și Brucan a venit și ne-a ținut o teorie foarte interesantă că FSN-ul trebuie să fie un fel de mișcare a societății civile care să înghită toate formațiunile și partidele istorice care se înjghebau atunci. Adică nu partid, ci mișcare. Evident că noi eram oripilați de teoria asta. Noi eram fericiți că am devenit occidentali, că avem pluralism, și el venea să ne spună să ne întoarcem înapoi la perestroika, glasnost, Gorbaciov.
Perestroika - reformă economică și socială în cadrul Uniunii Sovietice.
Glastnost - concept prin care sistemul comunist devenea mai deschis criticilor și doleanțelor și mai transparent.
Petre Mihai Băcanu: Eu, înainte de episodul cu articolul lui Silviu Brucan din 27 decembrie, am avut și un mic episod de îndoială.
Deci, am ieșit din închisoare pe 22 decembrie 1989, la ora unu și ceva după amiaza, am trecut puțin pe la redacție și după aceea m-am dus acasă, în Pajura.
Când m-am așezat la televizor, mi-a atras atenția acel moment când se striga de la microfon din Piața Comitetului Central (actuala Piață a Revoluției din Capitală - n.r.), atunci când s-a înserat și s-a început să se tragă: „Opriți focul!”. Atunci mi-am pus întrebarea - dacă sunt două tabere care se urăsc de moarte încât trag cu mitraliera și cu tunul, cum, când apare cineva în balcon și le spune „opriți focul!”, se oprește focul?
Mi-am zis că este ceva în neregulă. Dar după ce am ajuns la redacție și m-am luat cu treburile, am uitat de de episodul ăsta.
Cum a apărut fenomenul Piața Universității?
Stelian Tănase: S-a făcut un miting al Partidului Național Țărănescu (PNȚ) la Televiziune (sediul TVR, din Calea Dorobanți din București - n.r.), într-o duminică (n.r. pe 22 aprilie 1990). Eu m-am dus să văd mitingul.
La un moment dat, mitingul s-a terminat, dar lumea a plecat nemulțumită, nu se dăduse niciun mesaj revoluționar, radical, nu avea un mesaj clar. Oamenii de acolo au plecat la Piața Universității. Nu erau mulți, dar oamenii ăștia, ducându-se la Piața Universității, n-au mai părăsit-o, s-au așezat pe trepte la Teatrul Național și, la un moment dat, când s-au înmulțit, au ocupat carosabilul. A doua zi, luni dimineață, a apărut deja lozinca „Noi de aicea nu plecăm, nu plecăm acasă”.
Petre Mihai Băcanu: Noi ne-am dat seama că s-ar putea să fie o mișcare care să ia amploare, mai ales că de prin februarie fusese acel mitingul de la Guvern care fusese anihilat într-o diversiune (Pe 18 februarie 1990, în Piaţa Victoriei are loc o amplă demonstraţie antiguvernamentală în timpul căreia elemente turbulente pătrund în sediul Guvernului sub privirile pasive ale poliţiei. A doua zi au fost aduși 4.000 de mineri din Valea Jiului la Bucureşti pentru a sprijini Guvernul, n.red.).
Și atunci, în aprilie, am început la redacție să ne organizăm pentru acest miting pe care l-am intuit că va fi de lungă durată.
Care erau revendicările celor din Piața Universității?
Petre Mihai Băcanu: Ideile se conturau pe parcurs, de la vorbitori, din interviurile pe care le luam participanților, care erau interesante și spumoase - din toate aceste declarații. Atunci devenisem deja o redacție mare și am desemnat între 30 și 35 de redactori și reporteri, plus fotograf, care să meargă în fiecare zi în Piața Universității.
Care erau riscurile la care se expuneau oamenii care protestau?
Stelian Tănase: Cei care mergeau în Piață erau luați la prelucrat unde lucrau la serviciu – știu cazuri concrete (statul era în continuare principalul angajator, primele firme private abia se înfiripau - n.red.). Erau chestionați dacă merg în Piață, ce fac în Piață, de ce se duc în Piață și erau amenințați că rămân fără slujbe. Ca mentalitate, încă era o structură foarte piramidală, foarte ierarhizată. Oamenii erau supuși, disciplinați. Ei au făcut o Revoluție, dar a doua zi au fost la fabrică și au semnat condica. Toți eram angajați la stat, 100%.
Balconul de la Universitate era deschis tot timpul. Cine venea să vorbească la balcon? Cine îi organiza?
Stelian Tănase: Veneau la Revista „22”, de exemplu, cu diferite articole, diverși intelectuali. Veneau mulți din din exil și le spuneam „veniți diseară la Piața Universității să vorbiți în balcon”. Nu cred că m-a refuzat cineva.
Cum a ajuns Piața Universității să susțină Punctul 8 de la Timișoara - fără nomenclaturiști, fără securiști în funcțiile publice?
Stelian Tănase: O asemenea mișcare, încet-încet, începe să își creeze și un anumit mesaj, o anumită teorie, anumite puncte. Piața Universității – între începutul ei și, să zicem, jumătatea lunii mai – s-a maturizat. A început să-și formuleze anumite revendicări, cerințe și se vedea că te urcai la balcon și spuneai anumite lucruri că unele stârneau entuziasmul Pieței. De exemplu, voiau televiziunea – că „ați mințit poporul cu televizorul”. Treptat, au apărut revendicările.
Petre Mihai Băcanu: Atunci s-a născut ideea de SOTI (prima televiziune privată, n.red.). Punctul 8 de la Timișoara (n.r. Proclamația de la Timișoara cuprindea Punctul 8, prin care legea electorală trebuia să îi împiedice pe foștii activiști comuniști și al foștii ofițeri de Securitate să candideze) s-a impus cam la o lună și jumătate de la începerea protestelor.
Stelian Tănase: Așa cum văd eu astăzi lucrurile, oamenii erau extrem inimoși, participau la acest fenomen cu toată inima, cu toată convingerea, am văzut scene patetice.
Aș vrea să vă amintesc că pe esplanada de la Teatrul Național erau corturi în care erau greviștii foamei, oameni care au făcut zeci de zile greva foamei. Atunci venea doctorul Zorel Filipescu, tatălui Radu Filipescu (n.r. Radu Filipescu este un fost disident anticomunist), în fiecare zi cu o echipă de doctori și făcea control la toți greviștii, le lua pulsul, îi controla, le spunea să înceteze celor în stare mai gravă.
După alegerile din 20 mai, după ce FSN-ul și Ion Iliescu au câștigat, organizațiile civice s-au retras și au anunțat public că se retrag. Cine a mai rămas în piață de atunci?
Stelian Tănase: Au mai rămas greviștii foamei. Au mai rămas câteva grupuri - Grupul Independent pentru Democrație, de pildă, Liga Studenților.
Petre Mihai Băcanu: Noi am continuat să relatăm în fiecare zi de la fața locului.
Stelian Tănase: Anunțul nostru că ne retragem din Piață a făcut să se subțieze numărul de participanți în fiecare zi.
Știm ce violențe au fost pe pe 13-15 iunie. Pe 13 iunie a venit poliția. Apoi, pe 14, au venit minerii. Au devastat redacția România Liberă, sediile partidelor politice – PNL, PNȚ. Dumneavoastră nu erați în redacție, și nici în țară. Cum ați aflat ce s-a întâmplat?
Petre Mihai Băcanu: Eram cu Doina Cornea și Ana Blandiana în Canada. Am auzit și din presa canadiană, dar și pentru că țineam legătură cu țara. Redacția începea activitatea pe la ora 10:00. Minerii au ajuns pe la ora 8:00. Atunci erau numai secretara mea și alte două-trei persoane în toată redacția. Ulterior am aflat cine îi conducea pe mineri - un oarecare Nicolae Cămărășescu – un securist. I-a dus în redacție pe mineri, au lovit paznicul. Au lovit-o grav pe secretară, au dat-o cu capul de pereți, i-au dat câțiva pumni.
Ceea ce m-a mâhnit cel mai tare e că în nava centrală a Casei Scântei, unde era redacția ziarului „Adevărul”, oamenii au ieșit la balcon și au început să aplaude minerii. Mi-au zis colegii ulterior.
Cu bâtele și topoarele au distrus tot în redacție.
Apoi, o basculantă cu mineri s-a dus la mine acasă, dar fiul meu – care era singur atunci – i-a văzut și a urcat la o vecină.
Pe etaj la mine a ieșit o vecină cam supraponderală și a început să le povestească că nu e nimeni acasă. Au bătut-o și pe ea, culmea este că ea era o FSNoistă înfocată.
Stelian Tănase: Eu eram în Suedia atunci, cu Gabriela Adameșteanu, la invitația Uniunii Scriitorilor de acolo. Când m-am întors am găsit o cruce mare, neagră pe ușă.
M-au căutat și în redacție. A venit un batalion disciplinar și știu că le-a pus opreliști Gabriel Andreescu, care era acolo și a parlamentatat cu ei. Apoi am primit diverse scrisori de amenințare în perioada următoare.
Ziarul România Liberă nu a mai apărut aproape o săptămână. Tipografii erau amenințați. Ce se întâmpla atunci?
Petre Mihai Băcanu: Tipografii oricum avea o atitudine aproape ca minerilor. Ei hotărau ce texte culeg. Linotipiștii hotărau dacă culeg un articol sau nu. La România Liberă ajunseseră să ne ciubucărească, le dădeam bani să culeagă articolele. Așa mi-a venit ideea să plec prin lume să caut o tipografie.
Stelian Tănase: E ceva interesant aici. În 1945, 1946-1947, când comuniștii au preluat puterea, au acționat la fel. Au ocupat tipografiile și nu mai apăreau ziarele opoziției – Dreptatea, Liberalul, Viitorul.
De ce credeți că a fost tergiversat procesul Mineriadei și nici până azi nu sunt pedepsiți vinovații? Oficial au fost 4 morți și peste 1.400 de răniți.
Stelian Tănase: Este un lucru absolut scandalos după 35 de ani, ca Justiția să nu clarifice nenorocirile care s-au întâmplat acolo și care sunt filmate. Există atâtea documente, martorii mai trăiesc și nu avem un proces, nu avem o sentință, nu avem un rechizitoriu meseriaș care să ne spună ce s-a întâmplat și cine are răspunderea pentru ce s-a întâmplat.
Dacă Iliescu era un președinte democrat și imparțial, el a doua zi declanșa o anchetă, o investigație și cerea pedepsirea vinovaților. Dar problema era că el însuși era vinovatul, capul răutăților.
Nu va exista un proces al Mineriadei, nu va exista un proces al Revoluției, nu vor exista asemenea procese. Lucrurile vor trena până când martorii, ultimii participați vor muri.
Petre Mihai Băcanu: Noi am documentat jurnalistic cât am putut, dar evident că era treaba Parchetului. Părerea mea e că cel mai mult în privința asta, conservând declarații și documente, a făcut procurorul Dan Voinea.
Să știți că țin minte că după Mineriadă, colegul meu Mihai Creangă s-a dus și a luat interviuri în mină, și minerilor nu le venea nici lor să creadă că s-au întâmplat asemenea atrocități. Unii fuseseră, unii nu fuseseră la București. Dar și-au dat seama și ei destul de repede că au fost manipulați.
Dosarul s-a tergiversat pentru că de fiecare dată s-au schimbat procurorii generali, șefii secțiilor militare în general, au schimbat procurorii care au anchetat și au tergiversat.
Știți foarte bine, Ion Iliescu le-a mulțumit minerilor. Ce ați spus atunci când ați văzut scena?
Stelian Tănase: Mi s-a părut o oroare. Eu am și scris chiar atunci că el ar fi trebuit să cumva să declanșeze o anchetă și să aflăm adevărul, să avem un rechizitoriu. Dar el era implicat, el era cel care ordonase și coordonase toată represiunea.
Ce notă ați da democrației de astăzi, așa cum o vedeți după 35 de ani?
Petre Mihai Băcanu: Eu aș da nota șapte.
Stelian Tănase: Justiția nu-și face treaba. Este evident că serviciile și-au depășit mult atribuțiile pe care un serviciu clasic de informații le are. Este clar că lupta contra corupției a eșuat. Parchetele care au apărut și DNA-ul, apărut și el cu atâta pompă - cerut de Bruxelles, nu își fac treaba. A spus și actualul președinte că sunt zone în care nu se mai ocupă nimeni de corupție și corupția e mare.
Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.
