După abdicarea forțată a Regelui Mihai, în urma loviturii de stat de la 30 decembrie 1947, Partidul Comunist, care domina Marea Adunare Națională, în urma alegerilor falsificate din noiembrie 1946, a instaurat Republica Populară Română.

La București fusese instalat, încă din martie 1945, un guvern favorabil Moscovei, sub amenințarea tancurilor URSS care făceau demonstrații de forță pe străzi, dar mai ales sub amenințarea că dictatorul de la Kremlin, I.V. Stalin nu va fi de acord ca Transilvania de Nord să se întoarcă la România în absența unui guvern pro-sovietic. Zona fusese eliberată de Armata Română prin lupte grele, dar se afla sub așa-numita „administrație specială sovietică”.

Dar lovitura de grație dată democrației românești au fost alegerile din toamna lui 1946, confiscate de guvernul pro-moscovit. Ce nu au putut „rezolva” violențele împotriva membrilor partidelor tradiționale și a publicului larg favorabil menținerii regimului pro-occidental, au rezolvat funcționarii comuniști care au răsturnat pe hârtie, prin fraudă masivă, rezultatul votului din 19 noiembrie 1946.

Așa se face că, între 1947 și 1989, Partidul Comunist Român – PCR a fost singurul partid politic care a activat pe scena politică din România. Preeminența Partidului asupra societății era înscrisă în Constituțiile succesive ale Republicii Populare Române (1948 și 1952), respectiv Constituția Republicii Socialiste România (1965).

S-ar spune că românii au avut pe 20 mai 1990 șansa să voteze cu ochii larg deschiși, informați, după 45 de ani de comunism, adică de dictatură și supremația unui singur om aflat în fruntea unui singur partid.

A fost oare cadoul nesperat, primit de la o mână de oameni care și-au riscat libertatea și viața la Revoluția Română din 1989, suficient pentru ca marea majoritate a românilor să știe să aleagă pe măsura șansei primite?

Odată cu libertatea și eliberarea din comunism, au dobândit toți ceilalți, care nu au nutrit nevoia de a se descărca de povara regimului comunist dominat de poliția politică - Securitatea, darul înțelegerii democrației în care s-au trezit de pe o zi pe alta? Sau au rămas tributari reflexelor dobândite în zeci de ani de comunism revendicând în schimb doar beneficiile democrației?

Alegerile din 20 mai 1990 – dată rămasă în istoria recentă a democrației românești drept Duminica Orbului – după sărbătoarea creștină cu același nume, au fost câștigate de Frontul Salvării Naționale cu 67%. Ion Iliescu, lider al FSN, a fost ales președinte al țării cu 85% din voturi.

FSN și o promisiune încălcată

Frontul Salvării Naționale - FSN își revendica originile din chiar spiritul Revoluției din decembrie 1989.

Comunicatul Frontului Salvării Naționale, cu lista sa de proclamații politice, începând de la reinstituirea pluralismului politic, a libertăților de exprimare, de asociere și de inițiativă economică - a fost citit de ex-demnitarul comunist Ion Iliescu, în direct, la televiziunea publică (singura existentă) la ora 10 seara pe 22 Decembrie 1989 și poartă numărul 1 în Monitorul Oficial, ca prim act al democrației la care se întoarcea România.
El echivalează, din perspectiva legitimității regimului politic al României de azi, cu Proclamația Revoluției Române.

Este motivul pentru care Frontul Salvării Naționale reușise să strângă în jurul său, în primele zile de după debarcarea soților Ceaușescu și răsturnarea regimului comunist, câteva nume sonore care să organizeze țara în primele zile ale noului regim.

Potrivit asigurărilor inițiale, Frontul Salvării Naționale, putere legislativă și putere executivă deopotrivă, dar neutru politic, avea o singură mare misiune: să organizeze alegeri libere și corecte, primele după decenii de dictatură, având rolul de arbitru. Iar între timp, decembrie 1989 - mai 1990, să administreze țara, apelând inclusiv la ajutoare umanitare de urgență.

Silviu Brucan, fost demnitar și fost ambasador al României în SUA și la ONU, devenit dizident în ultimul deceniu al epocii Ceaușescu, când Mihail Gorbaciov începuse liberalizarea regimului politic la Moscova, autor în martie 1989, al scrisorii celor șase demnitari comuniști contra lui Nicolae Ceaușescu, pe care Revoluția l-a prins în domiciliu forțat din cartierul de lux Primăverui în cartierul bucureștean Dămăroaia, a fost cel care a propus ca FSN să se transforme în partid.

„El era cel care a stat în spatele scrisorii celor şase, care a fost citită şi la Europa Liberă, numai că să nu uităm că, în anul 1945, în timp ce Silviu Brucan era secretar general de redacţie la Scânteia, a cerut condamnarea la moarte a lui Iuliu Maniu, a lui Corneliu Coposu şi a altor lideri ţărănişti”, amintea la vremea respectivă Ionuț Gherasim, secretarul lui Corneliu Coposu.

Unii membri ai FSN – ca Dumitru Mazilu, Mircea Dinescu, Ion Caramitru, Andrei Pleșu, Dan Hăulică, Gabriel Andreescu și Doina Cornea – au demisionat din FSN înainte ca formațiunea să se transforme în partid, intuind aspirațiile către putere ale „emanaților” Revoluției, așa cum avea să-i numească însuși Ion Iliescu peste ani.

Contrar promisiunii făcute, FSN, organ provizoriu al puterii, a renunțat la rolul de arbitru imparțial al scenei politice, a înfruntat proteste de stradă contra ieșirii din neutralitate (28 ianuarie 1990), s-a transformat în partid la doar două luni de la Revoluție și și-a ales un președinte peste alte două luni.

Astfel, în ciuda promisiunilor că nu va participa la alegeri, FSN a participat la alegerile din luna mai, pe care le-au câștigat cu un scor năucitor atât partidul, cât și președintele său.

Deloc întâmplător. În calitatea sa de organism neutru, acceptată de toată lumea, (inclusiv de partidele istorice, reintrate în legalitate după 22 Decembrie 1989), FSN preluase toate structurile Partidului Comunist Român, avea filiale inclusiv în întreprinderi și instituții, pe lângă cele din orașe și comune. Aceasta în condițiile în care celelalte partide abia se (re)înființau.

În plus, cu excepția câtorva ziare care aveau oricum probleme de difuzare, Frontul Salvării Naționale controla toată presa românească și în special televiziunea română (singura din țară), la care erau conectate toate casele românilor.

Prima televiziune independentă avea să-și obțină licența abia în august 1990 și să emită pentru prima oară abia în decembrie 1991.

În mai 1990, din numărul total de 17.200.722 de alegători s-au prezentat la vot 14.826.616, adică 86,19%. O prezență uriașă în contul promisiunii unei democrații despre care mulți români nu știau prea bine ce înseamnă.

Contrar a ceea ce pare să sugereze numele, Duminica Orbului, a cincea după Paști, nu înseamnă duminica votului în orb sau a celui fără vedere, ci dimpotrivă, este duminica celui care a primit lumina ochilor, care poartă în sine însuși mesajul învierii, adică al renașterii.

Orbul din naștere a primit de la Mântuitorul creștinătății lumina ochilor trupești, dar cu deosebire pe cea spirituală. Nimic mai potrivit pentru un popor care a stat în întunericul comunist 45 de ani. Adică implicit capacitatea de a alege cu vederea luminată.

Cu condiția să discearnă, să aibă instrumentele de a separa bobul de neghină, adică de a înțelege ce are de ales. Condiție esențială pentru exercitarea dreptului democratic de a alege liber și în cunoștință de cauză.

Omul nou cu drept de vot

În 20 mai 1990, românii au primit de la cei care și-au riscat sau pierdut viața la Revoluția din 1989 șansa de a-și alege liber conducătorii.

Capacitatea românilor de a-și selecta aleșii pe alte criterii decât cele inoculate de propaganda proletcultistă și protocronistă din vremea partidului comunist, a fost pusă la încercare.

La venirea în țară, pe tancurile sovietice, toată spuma țării a fost închisă în pușcării, trimisă la muncă silnică pe viață sau la muncă forțată, la canalul Dunăre-Marea Neagră. Intelectualii, cei mai mulți desprinși din popor, dar cu studii în străinătate, și toată floarea inteligenței românești au fost trimiși în temnițe și în lagăre de muncă forțată.

Analiza Comisiei Prezideniale pentru Analiza Dictaturii Comuniste în baza căreia președintele Traian Băsescu a declarat regimul comunist „ilegitim și criminal” la 18 decembrie 2006, vorbește de două milioane de victime - morți prin executare sau exterminare, deținuți politici și familiile acestora.

Unii și-au găsit sfârșitul în torturi inimaginabile în pușcăriile comuniste. Comise de concetățenii lor, români asemeni lor. Familiile lor au fost decăzute și trimise la munca de jos, iar locuințele le-au fost confiscate, atunci când nu au fost deportați.

Așa a apărut clasa demonizată a dușmanului poporului.

S-a ridicat o nouă clasă, cea proletară, și a fost creat omul nou, rezultat al propagandei proletcultiste și protocroniste, concepută de corifeii aripii ideologice a partidului și de Securitate. Începută odată cu primii ani de școală, unde istoria a fost contrafăcută.

Despre Revoluția din 1989 s-a spus nu o dată că a fost confiscată de confrații comuniști ai lui Nicolae Ceaușescu pentru a-i lua locul. Și că oamenii nu se pot schimba peste noapte, nici cei care au ales, nici cei care au fost aleși.

„Comunismul nu trece pe lângă oameni fără să lase urme. Revoluţia, în fond, nu ne-a putut schimba peste noapte. Aceiaşi oameni nu puteau să gândească, să simtă, să se descătuşeze, să se elibereze interior, subit”, spunea Doina Cornea în „Faţa nevăzută a lucrurilor (1990 – 1999). Dialoguri cu Rodica Palade”.

Însuși Ion Iliescu – cel care s-a declarat permanent un „emanat” al Revoluției din 1989, pentru a-și valida condiția de revoluționar – era un comunist cu state vechi, marginalizat de Nicolae Ceaușescu care se temea de un posibil concurent.

Același om nou care a primit cadou democrația la Revoluția din 1989 de la cei care și-au riscat sau care și-au dat viața la Revoluția din 1989, a votat și în 1990. Și în toți anii care au urmat.

După căderea de facto a comunismului, Securitatea nu și-a trimis cadrele la carmelite. Nici nu a fost făcută cuvenita curățire de ideologii comunismului: nici în Securitate, convertită în Serviciul Român de Informații (după diversiunea că Transilvania va fi preluată de Ungaria, care a dus la confruntările sângeroase de la Tg.Mureș în care au murit în martie 1990 cinci oameni și alte câteva sute de oameni au fost răniți), nici în spionajul românesc, nici în structurile administrative de conducere ale țării, nici măcar în Biserică.

Adică nu a fost adoptat punctul 8 al Proclamației de la Timișoara, locul în care a izbucnit Revoluția din România, care cerea ca niciun fost membru al nomenclaturii comuniste sau al Securității să nu aibă acces la funcții publice 10 ani sau trei legislaturi consecutive, punând accent mai ales pe funcția de președinte.

Această interdicție se numește lustrație. Dar ea nu a fost niciodată aplicată în România.

Golaniada, lustrația și mineriada

Alegerile de la 20 mai 1990 au avut loc pe fondul manifestațiilor din Piața Universității, unde se cerea, pe lângă aplicarea lustrației, ca FSN să nu se transforme în partid politic și să nu candideze la alegerile din mai, ci să-și păstreze rolul inițial de arbitru.

Proclamația de la Timișoara a fost inițiată de George Șerban, membru al Societății Timișoara, și adoptată la 12 martie 1990.

Documentul rezuma revendicările legate de instaurarea în România a unei democrații de tip occidental și nu a unei copii, eventual ceva mai liberale, a politicii duse de Mihail Gorbaciov la Moscova, numită perestroika.

În baza Proclamației de la Timișoara și a efortului de a ieși de sub patronajul Moscovei, o mână de intelectuali și studenți au inițiat la 22 aprilie 1990 o manifestație maraton care a cerut vreme de săptămâni reintegrarea României în zona politică occidentală, și ieșirea ei din zona gri a „democrației originale” preconizate de Ion Iliescu și FSN, partid clientelar format din nucleul foștilor activiști ai PCR și al fostei Securități.

Dorința FSN de a se transforma în partid politic ilustra exact scopul comuniștilor de a-și păstra rolul dominant în conducerea țării, lăsând noilor veniți pe scena politică rolul minor de contestatari/ de Opoziție, exact cum se întâmpla la acel moment în URSS.

De aceea, întreaga Proclamație de la Timișoara a reprezentat implicarea civică a timișorenilor în creionarea regimului politic și de aceea respingerea vehementă de către guvernul FSN a cerințelor Pieței Universității a transformat Bucureștiul, în timpul mineriadei din 13-15 iunie 1990, într-un teatru de război împotriva opozanților lui Iliescu, secondat de Frontul Salvării Naționale.

Or, pe fondul propagandei comuniste, reînnoite sub multe aspecte și a structurilor care lucrau covârșitor în favoarea FSN, Duminica Orbului avea să aducă la putere eșalonul doi comunist.

România a fost atfel deturnată încă de la începuturile ieșirii sale din comunism de la traseul ei democratic și european, spre deosebire de alte țări din fostul bloc comunist.

A trebuit să parcurgă un drum întortocheat și obositor, sub semnul unei așa-numite moderații strict necesare.

Foștii comuniști au fost înlocuiți de alți foști comuniști, chiar foști torționari care aveau să ajungă până și în Parlamentul României.

După ce foștii nomenclaturiști aveau să pună mâna pe pârghiile puterii, deciziile politice au fost urmate de cele economice, începând cu privatizarea și continuând cu desființarea unor întregi sectoare din agricultură, economie și industrie, vândute la bucată în beneficiul foștilor comuniști și securiști convertiți la capitalism sălbatic.

Noua putere, nici măcar instalată oficial, controla deja armata, forțele de ordine, justiția, economia și Televiziunea Română, cu ajutorul căreia livra propaganda anti-opoziție.

Golaniada (de la termenul cu care Ion Iliescu îi gratula pe participanții la proteste), cunoscută și ca Fenomenul Piața Universității, a început pe 22 aprilie cu un miting al Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat, reînființat în ianuarie 1990 și condus la acea vreme de Corneliu Coposu, fost deținut anticomunist, eliberat după 17 ani de temniță grea (citește în izolare totală).

Piața Universității avea să dureze până pe 15 iunie, când minerii chemați de puterea politică, validată la vot, avea să înăbușe protestele în violențe care au adus României o tristă celebritate.

România avea să devină astfel deținătoarea, în bagajul său lingvistic, a unui termen care nu are echivalent în nicio limbă din lume: mineriadă.

Nu a fost însă prima mineriadă, adică folosirea unei părți a societății împotriva celeilalte de cei care nici măcar nu apucaseră să se instaleze formal la putere.

A fost o perioadă marcată de conflicte. La 28 ianuarie 1990, trei partide istorice, PNȚCD, PNL și PSDR, au organizat primul miting de după căderea comunismului. Televiziunea Română nu a transmis imagini de la manifestaţia anti-FSN din Piaţa Victoriei pe motiv că era ceaţă, în condițiile în care o lună mai devreme transmisese noaptea imagini în direct de la Revoluție.

Corneliu Coposu – fost șef de cabinet al lui Iuliu Maniu, președintele Partidului Țărănesc, ucis în închisorile comuniste – a avertizat în dese rânduri că Frontul Salvării Naţionale al lui Ion Iliescu va candida în alegerile din mai 1990. „O să vedeţi că tot ceea ce fac Iliescu, Roman şi Brucan e doar o mascaradă“, spunea Coposu.

Manifestaţia anti-FSN pentru alegeri libere şi corecte a fost deturnată de cei care preluaseră puterea după 1989, care au adus în piață oameni înarmaţi cu răngi și topoare, care cereau condamnarea la moarte a celor care subminau noua ordine politică.

Pe 28 ianuarie, la ora 22.00, piaţa era plină de oameni înarmaţi care strigau: „Moarte intelectualilor!“, „Moarte lui Coposu!“, „Noi muncim, nu gândim“, „IMGB face ordine”, „Liberali şi ţărănişti, puneţi mâna şi munciţi!“ și „Intelectualii afară din țară“ și către liderii partidelor istorice, pe motiv că nu au trăit în România în ultimii ani și nu au mâncat „salam cu soia”, omițând anii de izolator ai fostului deținut politic Corneliu Coposu.

În noaptea de 28 spre 29 ianuarie 1990, pe lângă muncitorii de la IMGB şi poporul care a fost minţit şi scos în stradă pentru contramanifestaţie, se aflau şi mineri. „În Gara de Nord au ajuns cred că unul-două trenuri în care erau mineri de la Târgu Jiu, de la Rovinari”, declara Ion Andrei Gherasim, secretarul lui Corneliu Coposu.

Pe 29 ianuarie 1990, mineri, muncitori de la IMGB și de pe alte platforme industriale din București, forțe de ordine și lideri FSN au participat la percheziții și arestări ilegale la sediile partidelor istorice și ale unor organizații civice care s-au plasat în opoziție față de cei care preluaseră puterea după uciderea lui Nicolae Ceaușescu și au „restabilit ordinea”.

Tot atunci, Corneliu Coposu a fost scos din sediul PNȚCD, în simularea unei acțiuni de salvare a sa de premierul FSN, Petre Roman, cu TAB-ul (vehicul blindat) Armatei, în strigătele mulțimii care inundase străzile din fața partidului și care cerea furioasă linșarea sa pentru trădare.

Fostul deținut politic în închisorile comuniste era acuzat de trădare de urmașii comuniștilor.

Profitul mineriadei din iunie 1990 și al celorlalte diversiuni care au precedat-o și al celor care le-au urmat – în care au murit oameni (neoficial peste 100 de persoane), iar România a fost deturnată fatal de la traseul său democratic – a fost unul exclusiv electoral. Naționalismul extremist s-a întins ca o plagă în beneficiul urnelor cu voturi pentru Iliescu și FSN. Două partide extremist naționaliste PUNR și PRM aveau să facă parte din guvern.

Reprimarea manifestației din Piața Universității a fost așadar o sursă de profit electoral. Iar principalul canal prin care s-a făcut manipularea a fost televiziunea publică, prima sursă de zvonuri și minciuni sfruntate livrate unor oameni neinstruiți să-i facă față.

Printre cele mai grosolane erau așa-zisele avertismente că în Piața Universității la proteste sunt drogați, agenți străini, oameni înarmați, vânzători de țară.

Minerii, ei înșiși manipulați, fără să știe prea bine pentru ce-au fost aduși la București, pe 14 iunie, credeau realmente că au de-a face cu răufăcători și trădători și că e nevoie de ei „din cauza golanilor și molestarea Armatei”. Ei deveneau la rându-le canale de transmitere a minciunii și enormităților: „Am găsit la penețeu droguri, armament, muniție, mașină de scris automată, tipărit bani la peneleu” sau „matriță de făcut dolari care pe sută în loc de Nicolae Bălcescu era Nicolae Ceaușescu”.

Triumful eșalonului doi al PCR la alegerile din 20 mai 1990 a fost astfel deplin.

Lecția de democrație

Acesta a fost preambulul instalării noii puteri, contextul în care au avut loc campania și alegerile din 20 mai 1990.

A fost o perioadă marcată de clivaje în societate, care nu pare că s-ar fi vindecat nici după 35 de ani când, năuciți de mesaje fals-mesianice, români din țară și din străinătate ar fi dispuși să întoarcă România în anii de început ai comunismului, ai stalinismului fioros de după invazia sovietică. Au arătat-o alegerile prezidențiale, anulate între timp, din decembrie 2024 și cele din această lună.

În acest peisaj, apariția unui candidat la Președinție ca Ion Rațiu, care vorbea în primăvara lui 1990, ca din altă lume, a stârnit stupoare, dar cel mai adesea, ironii și dispreț.

Prea puțini au fost cei care i-au înțeles atunci mesajul: doar 4,29%, adică adică 617.007 de alegători.

Dezbaterea dintre cei trei candidați la prezidențiale – Ion Iliescu (FSN), Ion Rațiu (PNȚ) și Radu Câmpeanu (PNL) – va rămâne în istoria postdecembristă a României prin lecția de democrație, de o simplitate excepțională oferită pe un ton molcom și relaxat de Ion Rațiu.

„Elementul esențial al democrației nu este jocul cifrelor, al numerelor, cine are sau nu majoritate, cine dintre noi trei o să aibă numărul cel mai mare de voturi. Nu este democrație. Democrație însemnează că omul este în centrul societății și că toate instituțiile se învârt în jurul lui (de remarcat expresia stupefiată a moderatorilor la auzul acestor cuvinte: Răzvan Theodorescu, președintele TVR numit în post de FSN, Emanuel Valeriu și Victor Ionescu - n.r.), că democrația însemnează că-l asculți pe om și că pe urmă îi respingi punctul de vedere. Chintesența democrației se poate exprima într-o singură frază: voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine”.

Atât a fost de pătruns Ion Iliescu de cuvintele lui Ion Rațiu, că în mai puțin de o lună avea să cheme minerii în București pentru a înăbuși cu violență și sălbăticie manifestațiile pașnice din Piața Universității.

Violențele din București au îngrozit întreaga planetă și au izolat România de țările democratice din Occident. După sacrificiul de sânge făcut de românii uciși la Revoluția din 1989, țara căpătase brusc o reputație inimaginabil de bună. Mineriada din iunie a azvârlit-o înapoi, în comunism, în toiul luptei de clasă și a arbitrariului total în decizia politică.

Hoarde de mineri fugăreau oameni nevinovați, bărbați, femei și tineri, pentru că aveau barbă sau ochelari sau pentru suspiciunea că ar fi studenți la facultățile din apropiere.

Patru persoane au fost ucise prin împușcare, o persoană a murit după ce a făcut infarct iar altă persoană a fost înjunghiată, iar mărturiile neoficiale invocată un număr mult mai mare de victime. Au fost răniți 1.388 de oameni. Niciun vinovat.

Demnitarii Ion Iliescu, Petre Roman, Gelu-Voican Voiculescu și Virgil Măgureanu tocmai ce au fost retrimiși în judecată în dosarul mineriadei 13-15 iunie 1990.

Pe 25 mai 1990, Iliescu fusese declarat câștigător al alegerilor prezidențiale, primele alegeri libere după Revoluția din 1989.

Iliescu rămâne singurul președinte român care a câștigat alegerile din primul tur de scrutin – cu 85,07% și 12.232.498 de voturi din cele 14.378.693 exprimate, adică cu cel mai mare scor obținut vreodată de un președinte ales după 1989.

Ce a urmat, au fost 35 de ani de „democrație originală”, marcată până în străfundurile statului și societății de amprente dictatoriale, de ravagiile făcute pentru a obține și menține puterea cu orice preț, pentru lansarea cu forță, pe orbita politică, a urmașilor comuniștilor care preluaseră puterea în urmă cu 45 de ani, pe-atunci împinși de forța tancurilor sovietice.

Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI