Primele alegeri libere din România, după cel de-al Doilea Război Mondial și, evident, după căderea dictaturii comuniste, au avut loc pe 20 mai 1990, pe fondul manifestațiilor din Piața Universității din București și a contestării lui Ion Iliescu și a dorinței sale de a accede în fruntea statului alături de Frontul Salvării Naționale (FSN).
Fenomenul Piața Universității a fost reprimat cu violență de bâtele minerilor și ale muncitorilor de pe marile platforme industriale din București, dar și din țară, chemați de Ion Iliescu să-l apere de „golanii”, „huliganii” și „legionarii” din Piața Universității.
Minerii au fost asistați și îndrumați discret de cadrele fostului aparat de represiune comunist din MAI, MApN și din fosta poliție politică, Securitatea, arată rechizitoriul trimis pentru a doua oară în instanță în luna aprilie a acestui an, la 35 de ani de la evenimente, în care Ion Iliescu și acoliții sunt acuzați, din nou, de crime împotriva umanității.
Au devenit antologice imaginile cu „minerii” cu mâini albe și fine, îmbrăcați în salopete impecabile de muncitor, scoase de la naftalină, care-i coordonau pe adevărații mineri descinși din Valea Jiului direct în Piața Universității sau la sediul PNȚCD, în redacțiile de presei independente sau favorabile Opoziției, și chiar în apartamentele modeste ale liderilor de opinie din acea vreme.
România a devenit astfel și deținătoarea unui cuvânt unic în analele lingvisticii mondiale: mineriadă.
Termenul nu are echivalent în alte limbi. Desemnează varianta românească a tacticii aplicate de marii dictatori ai lumii de a manipula categorii profesionale sau sociale pentru a le asmuți asupra unei anumite părți a societății care trebuie adusă la „ordine”.
La Frontul Salvării Naționale, pentru ideologii săi, aparent convertiți la lumea liberă, și liderii săi, Ion Iliescu, Petre Roman, Gelul Voican Voiculescu, etc, era vorba de un episod al luptei de clasă comuniste, de menținere la putere a „poporului”, concret a propriilor persoane, luptă de clasă despre care se presupunea că ar fi dispărut odată cu comunismul, în decembrie 1989.
FSN - Frontul Salvării Naționale, formațiunea prezentată de Ion Iliescu ca „emanație” a Revoluției din decembrie 1989, alături de care a preluat puterea încă din zilele Revoluției, dar și prin alegeri democratice, în mai 1990, s-a dovedit o supapă politică de reciclare a cadrelor de nădejde din eșalonul doi comunist, ostracizat de primul eșalon abia executat și îndepărtat inițial din funcții la căderea soților Ceaușescu.
Ion Iliescu își îndeplinea astfel idealul de a instala la conducerea României un comunism râvnit a fi „cu față umană”, o struțo-cămilă menită să atenueze căderea de facto a comunismului produsă în decembrie 1989 cu prețul de sânge a 1.166 de vieți.
Lustrația și Piața Universității
Manifestanții din Piața Universității – pe care au declarat-o „zonă liberă de comunism” și „kilometrul zero al democrației” – cereau, pe lângă aplicarea lustrației, ca FSN să nu se transforme în partid politic și să nu candideze la alegerile din mai, așa cum a promis, ci să-și păstreze rolul neutru afirmat inițial de când s-a aglutinat în zilele Revoluției: cel de arbitru.
Nu este lipsit de importanță că din componența inițială a Frontului Salvării Naționale s-au retras oameni care au constatat deturnarea lui și îndreptarea cu pași repezi către preluarea puterii.
Dumitru Mazilu, Mircea Dinescu, Ion Caramitru, Andrei Pleșu, Dan Hăulică, Gabriel Andreescu și Doina Cornea au demisionat din FSN înainte ca formațiunea să se transforme în partid, intuind aspirațiile sale de moștenitor al Partidului Comunist, partid unic în vremea dictaturii.
Contrar promisiunii făcute, FSN, organ provizoriu al puterii, a renunțat la rolul de arbitru imparțial al scenei politice, a înfruntat proteste de stradă (prima și cea mai importantă pe 28 ianuarie 1990), s-a transformat în partid la doar două luni de la Revoluție și și-a ales un președinte peste alte două luni.
Cerința lustrației i-a inspirat pe manifestanții din Piața Universității din Proclamația de la Timișoara, inițiată de George Șerban, membru al Societății Timișoara, adoptată la 12 martie 1990 și care condamna comunismul.
Punctul 8 al Proclamației cerea ca niciun fost membru al nomenclaturii comuniste și niciun membru al Securității, poliția politică comunistă, să nu acceadă în funcții publice timp de zece ani sau în trei legislaturi consecutive, cu deosebire în funcția de președinte al statului. Adică să se aplice o minimă lustrație.
În antichitate, de unde provine termenul, lustrația era asociată cu purificarea unui teritoriu sau a unui om de trecutul tenebros.
Punctul 8 al Proclamației de la Timișoara
„Ca o consecință a punctului anterior, propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foștilor activiști comuniști și al foștilor ofițeri de Securitate. Prezența lor în viața politică a țării este principala sursă a tensiunilor și suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească. Până la stabilizarea situației și reconcilierea națională, absența lor din viața publică este absolut necesară. Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să interzică foștilor activiști comuniști candidatura la funcția de președinte al țării. Președintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărțirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vină. Știm cu toții în ce măsură era condiționată viața individului, de la realizarea profesională până la primirea unei locuințe, de carnetul roșu și ce consecințe grave atrăgea predarea lui. Activiștii au fost însă acei oameni care și-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist și a beneficia de privilegiile materiale deosebite oferite de acesta. Un om care a făcut o asemenea alegere nu prezintă garanțiile morale pe care trebuie să le ofere un Președinte ."
Când regimurile comuniste s-au prăbușit în Europa de Est (1989-1991), iar țările ocupate de trupele sovietice în 1944-1945 au ieșit de sub influența Moscovei, datorită deciziei reformatorului Mihail Gorbaciov de a nu mai interveni militar, lustrația presupunea limitarea accesului foștilor comuniști la funcții de conducere, în stat și chiar în serviciul civil. Care s-a și produs în Cehia, Polonia, Germania de Est. Nu și în România.
Vizate de lustrație erau, așadar, fostele cadre de conducere comuniste și foștii membri ai poliției secrete comuniste și informatorii lor.
Ce s-a întâmplat în România?
Proclamația de la Timișoara a fost sprijinită de organizațiile civice înființate imediat după Revoluția din 1989, iar patru milioane de români au semnat apelul de introducere a Punctului 8 în legea electorală.
Aplicarea Punctului 8 al Proclamației de la Timișoara, adică a lustrației, a fost așadar principala revendicare a demonstrațiilor pașnice din Piața Universității.
Or, această revendicare a intrat în conflict deschis cu cei care au preluat puterea după 1989 și care au constituit Frontul Salvării Naționale.
Inițial, FSN avea rolul declarat de a pregăti organizarea de alegeri democratice. Apoi s-a constituit în partid.
Iar Ion Iliescu, cel care s-a declarat nu o dată „emanat” al Revoluției din 1989, a devenit președinte al FSN și candidat al noii formațiuni politice la primele alegeri libere și democratice după 50 de ani de comunism.
Alegerile parlamentare și prezidențiale din Duminica Orbului au intrat în istoria României printr-o parafrază strâmbă și ironică a sărbătorii creștine care vorbește, dimpotrivă, de dobândirea luminii și a dreptei vederi, care marchează renunțarea la trecutul întunecat.
Pe 20 mai 1990, FSN a cîștigat alegerile cu 67%, iar Ion Iliescu a fost ales cu 85% din voturi.
Proclamația a eșuat în a stabili procedurile electorale în România: alegerile prezidențiale și alegerile legislative din 1990 au avut loc fără aplicarea regulilor lustrației.
Democrația originală vs Piața Universității
Ion Iliescu despre cuplul Ceaușescu: „S-au autointitulat comuniști (...) Au întinat numele Partidului Comunist Român, au întinat memoria celor care și-au dat viața pentru cauza socialismului în această țară.”
Iliescu a propus o democrație originală cu alegeri la care puteau participa, într-adevăr, mai multe partide, dar mai degrabă cu adoptarea reformelor în stil perestroika, inspirată de Moscova, decât cu eliminarea completă a instituțiilor comuniste existente și adoptarea pluralismului de tip occidental.
După 1989, au fost reînființate partidele istorice, liberal și țărănist, ai căror lideri au fost exterminați în închisorile comuniste românești.
Corneliu Coposu, fost secretar politic al liderului țărănist Iuliu Maniu (care și-a găsit sfârșitul în închisoarea de la Sighet), a supraviețuit detenției politice din anii '50, în regim sever de izolare de 17 ani. Starea sa de malnutriție și lipsă de mobilitate era atât de gravă la ieșire încât a trebuit să reînvețe să vorbească și să meargă. Un bărbat de 114 kilograme avea la ieșirea din temniță 51 de kilograme.
După Revoluția din 1989 a reînființat Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat (PNȚCD) a cărui rețea de foști deținuți politici o ținuse vie vreme de decenii. Împreună cu Partidul Național Liberal, condus de Radu Câmpeanu, a făcut opoziție la noua putere reprezentată de foștii nomenclaturiști comuniști reciclați în FSN.
Corneliu Coposu a fost un reper al reconstruirii democrației în acei ani. El a avertizat despre pericolul revenirii foștilor comuniști la putere și a reintrării României în sfera de influență rusească.
De altfel, Ion Iliescu a avut o legătură puternică cu puterea de la Moscova, dovedită și de primirea călduroasă a noului regim de către conducerea Uniunii Sovietice. Primul acord internațional al României post-revoluționare a fost semnat cu URSS.
Iată ce declara Iliescu în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, vorbind despre soții Ceaușescu și apartenența lor la comunism, din Studiul 4 al Televiziunii Române: „S-au autointitulat comuniști, nu au nimic de-a face nici cu socialismul, nici cu ideologia comunismului științific. Au întinat numai numele Partidului Comunist Român, au întinat numai memoria celor care și-au dat viața pentru cauza socialismului în această țară.”
Este cea mai directă recunoaștere publică a atașamentului față de comunism și valorile sale pe care a făcut-o vreodată Ion Iliescu.
De altfel, sub atenta lui privire avea să fie trimis cuplul Ceaușeascu în fața plutonului de execuție, după un simulacru de proces, în ziua de Crăciun a însângeratului decembrie 1989.
În acest conflict, pe de o parte, aspirațiile sale de revitalizare a unui comunism pe care-l dorea a fi unul „cu față umană”, cu sine ca demn lider, și, pe de altă parte, dorința oamenilor din Piața Universității de a avea o Românie cu adevărat democratică și conectată la Europa, respectiv temerile lor privind pericolul revenirii României pe orbita rusească a comunismului, a apărut mineriada din 13-15 iunie.
Așa au început manifestațiile din Piața Universității: pe fondul acestor nemulțumiri privind virajul pe care România sub patronajul lui Ion Iliescu nu părea dispusă să-l facă cu adevărat spre democrație, deși plătise cu preț de sânge ruperea de comunism.
Așa a început ceea ce a fost declarat apoi „fenomenul Piața Universității” sau „Golaniada”, într-o parafrază asumată cu autoironie după insulta cu care Ion Iliescu i-a gratulat pe manifestanți.
A fost considerată una din cele mai ample și spectaculoase mișcări sociale din perioada de tranziție postdecembristă a României.
Principala revendicare a manifestanților a fost exact aplicarea Punctului 8 al Proclamației de la Timișoara și ieșirea definitivă a României de sub patronajul Moscovei.
Contrar promisiunilor inițiale, FSN se transformase deja în partid politic, iar la prima sa Conferință Națională din 7-8 aprilie Ion Iliescu a fost ales președinte al noii formațiuni.
Partidelor istorice reînființate le fusese rezervat rolul de opoziție de carton, numai bună de jucat în opereta „democrației originale” preconizate de Ion Iliescu și de FSN, partid clientelar format din nucleul foștilor activiști ai PCR și al fostei Securități.
Ion Iliescu s-a înconjurat de membri ai fostei nomenclaturi comuniste, iar opozanții săi au fost prigoniți. Regele Mihai a fost împiedicat să intre în țară chiar atunci, în aprilie 1990, iar postul național de televiziune și cel de radio erau folosite exclusiv în interesul puterii neocomuniste.
Piața Universității și Mineriada
22 aprilie 1990 - Plecat de la un miting electoral al Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat (PNȚCD), care s-a retras, protestul a început după ce o mână de oameni blochează Piața Universității, zonă centrală a Bucureștiului.
În zilele care urmează, în Piață se adună sute de mii de oameni, este deschis balconul Universității, de unde vorbesc liderii studenților, intelectuali, revoluționari, actori, oameni de cultură și de știință care nu s-au compromis prin slugărnicii impardonabile față de cuplul Ceaușescu și sistemul creat de ei și de organul represiv - Securitatea.
Piața Universității este declarată „Zonă liberă de neocomunism”.
Se cântă Imnul Golanilor care revendică explicit aplicarea Punctului 8 al Proclamației de la Timișoara și alegeri fără comuniști.
Mii de oameni vin zilnic în Piață nemulțumiți de imitația de democrație care le este oferită și că sacrificiile făcute la Revoluție, în decembrie 1989, nu au dus decât cel mult la o rocadă a cadrelor PCR.
Mii de oameni vin zilnic în Piață și strigă: „Libertate", „Timişoara", „Jos Iliescu", „Jos comunismul", „Iliescu nu dezbina ţara", „Proclamaţia de la Timişoara, lege pentru toată ţara", „Apel din Timişoara, trezeşte, Doamne, ţara", „16-22, cine-a tras în noi", „Iliescu nu uita, tineretul nu te vrea", „Treziţi-vă, români, aveţi din nou stăpâni", „Iliescu pentru noi este Ceauşescu II", „Cine-a tras în noi, 16-22", „Cine-a tras în noi, după 22".
Sunt exact temele prin care Ion Iliescu, în evidentă ascensiune către puterea supremă în stat, reușise să stârnească suspiciuni unei anumite părți a societății care dorea ruptura definitivă a României de comunism. Sunt tot atâtea întrebări pe care și le-au pus și anchetatorii din dosarul Revoluției și, apoi, în cel al Mineriadei. Sunt întrebări reluate obsesiv în fiecare an când se apropie 13-15 iunie. Cele mai multe dintre ele rămase și în prezent fără răspuns.
26 aprilie 1990 - Demonstranții de la București citesc o declarație care cuprinde revendicările lor, una dintre acestea fiind Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, prin care li se interzice foştilor activişti comunişti şi foştilor securiști accesul în funcții publice.
20 mai 1990 – Au loc alegeri pentru președinția României. Este sărbătoarea creștină a Duminicii Orbului, care are loc în duminica a VI-a a Paștelui.
25 mai 1990 - Ion Iliescu este declarat câștigător al alegerilor prezidențiale. El ajunge președinte al României, cu 85,07% și 12.232.498 de voturi din cele 14.378.693 exprimate, adică cel mai mare scor obținut vreodată de un președinte român ales după 1989. Iliescu rămâne singurul președinte român care a câștigat alegerile din primul tur de scrutin. Frontul Salvării Naționale câștigă alegerile parlamentare, organizate în aceeași zi, cu 67%.
27 mai 1990 – O parte din organizaţiile care au coordonat protestele (Grupul Independent pentru Democraţie, Liga Studenţilor) s-au retras din Piaţa Universității, în timp ce altele au rămas, alăturându-li-se celor aflaţi în greva foamei (Consiliul Naţional pentru Alianţa Poporului, Mişcarea Independentă, Asociaţia 16-21 Decembrie).
11 iunie 1990 – Președintele Ion Iliescu se întâlnește la Palatul Victoria cu premierul Petre Roman, vicepremierul Gelu Voican Voiculescu, ministrul de Interne Mihai Chițac, directorul SRI Virgil Măgureanu, șeful Marelui Stat Major, Vasile Ionel și procurorul general Gheorghe Robu pentru a discuta despre îndepărtarea demonstranților din Piața Universității.
13 iunie 1990 – Forțele de ordine încep reprimarea manifestației din Piața Universității la primele ore ale zilei.
ora 5:00 dimineața – Poliţia intervine în forţă în Piaţa Universităţii.
Forțele de ordine distrug corturile manifestanților aflate în Piață și fac primele arestări printre manifestanți.
Stârnesc mânia manifestanților, care rup cordoanele polițiștilor.
Ora 9:00 - Muncitorii de la IMGB se alătură polițiștilor. Sunt scandate lozincile care vor intra în istoria neagră a democrației postdecembriste: „IMGB face ordine!”, „Moarte intelectualilor!”,„Noi muncim, nu gândim!”.
Ora 16:00 - Câteva autobuze ale forțelor de ordine sunt incendiate de provocatori. Dosarul Mineriadei, instrumentat peste ani de generalul Dan Voinea, avea să confirme că incendiatorii erau provocatori coordonați chiar de forțele de represiune.
Ora 18:00 – Coloane de camioane se îndreaptă spre Calea Dorobanților și Televiziunea Română.
Ora 20:00 – Televiziunea Română își întrerupe emisia.
Ora 21:00 – Președintele Ion Iliescu îi cheamă pe români să ajute forțele de ordine să restabilească ordinea și spune că manifestările au loc din cauza unor elemente extremiste de tip legionar.
14 iunie 1990 - Minerii din Valea Jiului au ajuns la Bucureşti, unde fostul preşedinte Ion Iliescu îi îndeamnă să ocupe şi să cureţe Piaţa Univesităţii.
Manifestanţii sunt bătuţi crunt de mineri.
Sunt devastate: Universitatea, unde sunt sălile și amfiteatrele mai multor facultăți, Institutul de Arhitectură, sediile unor ziare şi reviste independente (România Liberă, Dreptatea, Baricada, „22”), iar sediile Partidului Național Liberal și Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat, continuatoare ale partidelor istorice interzise în comunism și reînființate după 1989, sunt luate cu asalt de mineri.
Represiunea împotriva manifestanților de la București ajunge în presa internațională.
Liderii din întreaga lume și opinia publică internaţională cer conducerii de la Bucureşti să pună capăt represiunii din Piaţă.
15 iunie 1990 - Ion Iliescu le mulțumește minerilor pentru restabilirea ordinii în Capitală și pentru „simțul civic” dovedit.
Ion Iliescu către mineri, 15 iunie 1990
„Vă mulțumesc pentru tot ceea ce ați făcut în aceste zile, în general pentru toată atitudinea dumneavoastră de înaltă conștiintă civică. Deci, vă mulțumesc încă o dată tuturor pentru ceea ce ați demonstrat și în aceste zile: că sunteți o forță puternică, cu o înaltă disciplină civică, muncitorească, oameni de nădejde și la bine, dar mai ales la greu. Și de astă dată ați demonstrat cât de importantă este solidaritatea muncitorească. Cu un sentiment deosebit de conștiință civică, patriotică ați simțit momentul dificil și cu o dăruire exemplară v-ați arătat gata să fiți solidari cu puterea nouă. Exemplul dumneavoastraă a fost plin de îmbărbătare pentru toți cei de bine, care doresc progresul societății românești. Vreau să vă mulțumesc deci pentru acest act de înaltă solidaritate pe care l-ați demonstrat în aceste zile”.
Comitetul Militar Superior al Ministerului Apărării Naţionale cere desființarea Comitetului de Acţiune pentru Democratizarea Armatei (CADA) pe motiv că a făcut jocul unor forţe politice care urmăresc destabilizarea vieţii social-politice.
CADA preluase după model vest-german programul de reformare a instituției militare comuniste, deprofesionalizate de dictatura ceaușistă fie prin utilizara sa ca forță de muncă, fie prin controlul total al Partidului Comunist asupra sa, prin structurile politico-militare și prin Securitate, poliția secretă comunistă, prin Direcția a IV-a Contrainformații. Noua conducere militară a găsit potrivit exact acest moment pentru a se dispensa de structura care-i stătea ca un cui în talpă prin chiar intenția sa de reformare a Armatei.
16 iunie 1990 – Guvernul dă un comunicat cu privire la evenimentele din 13-15 iunie, în care vorbește de „scenariul destabilizării de stat" care a impus ca preşedintele ales şi guvernul să ceară intervenţia armată şi sprijinul populaţiei.
Dosarul Mineriadei, plimbat între procurori și judecători
La 35 de ani de la mineriada din 13-15 iunie 1990 – instrumentată de fostul președinte Ion Iliescu și acoliții pentru a-și menține cu orice preț puterea abia dobândită – dosarul a fost retrimis la instanță.
Iliescu este acuzat din nou de infracțiuni contra umanității, cu doar două luni înainte de termenul fatidic al evenimentelor din 13-15 iunie 1990.
Dosarul Mineriadei din 1990 este unul dintre cele mai controversate din istoria recentă a României, alături de Dosarul Revoluției Române.
A stat ani în șir pe masa procurorilor, a fost închis și redeschis de mai multe ori, au fost audiați sute de martori, s-au scris mii de pagini de rechizitoriu și s-au administrat probe.
Până în 2008, dosarul a fost instrumentat de procurorul militar Dan Voinea, dar a fost închis de fostul procuror general Laura Coduța Kovesi, care a infirmat soluția dată de procuror și a decis neînceperea urmăririi penale.
În 2014, România a fost obligată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) să continue investigațiile.
În 2015, Tiberiu Niţu, procurorul general al României, infirmă rezoluţiile de neîncepere a urmăririi penale.
În 2017 dosarul este finalizat de procurori și trimis în sfârșit în instanță.
Procurorii militari acuză forțele MAI, MApN, SRI și zeci de mii de mineri și muncitori de pe platformele industriale ale țării de reprimarea unor proteste pașnice.
Sunt inculpați pentru infracțiuni contra umanității:
- fostul președinte Ion Iliescu,
- fostul premier Petre Roman,
- fostul vicepremier Gelu Voican Voiculescu,
- fostul șef al SRI Virgil Măgureanu.
Mai sunt trimiși în judecată: general (rez.) Mugurel Cristian Florescu, adjunct al procurorului general şi şef al Direcţiei Procuraturilor Militare; Emil „Cico" Dumitrescu, la data faptelor membru al CPUN şi şef al Direcţiei Generale de Cultură, Presă şi Sport din Ministerul de Interne; Cazimir Ionescu, vicepreşedinte al CPUN; Adrian Sârbu, şef de cabinet şi consilier al prim-ministrului; Miron Cozma, preşedinte al Biroului Executiv al Ligii Sindicatelor Miniere Libere „Valea Jiului"; Matei Drella, lider de sindicat la Exploatarea Minieră Bărbăteni; Plăieş Cornel Burlec, ministru adjunct la Ministerul Minelor; general (rez.) Vasile Dobrinoiu, comandant al Şcolii Militare Superioare de Ofiţeri a Ministerului de Interne; colonel (rez.) Petre Peter, comandant al Unităţii Militare 0575 Măgurele aparţinând Ministerului de Interne; Alexandru Ghinescu, director al IMGB.
Dosarul stă însă în Camera Preliminară a Curții Supreme până în 2019.
În 2019 Curtea Supremă retrimite dosarul la Parchetul Militar pentru a fi refăcut în integralitate, toate probele fiind declarate nule.
Pe 2 aprilie 2025, dosarul este retrimis în instanță.
Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI
