Căsătoria prințesei Maria Alexandra Victoria de Saxa-Coburg Gotha a Marii Britanii și a Irlandei cu moștenitorul Coroanei României, Ferdinand de Hohenzollern Sigmaringen, a fost o victorie în sine pentru dinastia de la Gurile Dunării.
Regele Carol I și soția sa, Elisabeta de Wied, suveranii sub conducerea cărora România își câștigase independența în 1878, nu aveau copii. Iar Carol I și elitele politice de la București căutau să întărească statul român prin legături strânse cu Marile Puteri occidentale.
Într-o Europă monarhică, România avea nevoie să se păzească de Rusia, dar pregătea, de asemenea, terenul pentru următorul pas: Unirea cu Transilvania.
Chestiunea fusese menționată chiar în momentul în care Ion Brătianu, trimisul românilor la Sigmaringen, în martie 1866, și-a prezentat argumentele pentru care tânărul Carol ar trebui să devină „principele străin dintr-o dinastie străină a Europei”. Aceasta fusese solicitarea românilor din Adunările Ad Hoc din Moldova și Țara Românească, încă înainte de domnia lui Cuza, în 1857. Ideea de a domni peste o țară cu întindere dublă decât a celor două principate era ambițioasă și atrăgătoare, dar primul obstacol ce trebuia îndepărtat era suzeranitatea turcească. Ceea ce s-a și întâmplat.
Unirea cu Transilvania cerea însă un context favorabil și, mai ales, o îndelungată pregătire. Disparitățile de dezvoltare trebuiau atenuate, sistemul de educație generalizat, armata pregătită, iar conexiunile cu Occidentul întărite.
Aici, apariția Mariei a avut un rol cheie. S-au căsătorit pe 10 ianuarie 1893 la castelul Sigmaringen din Prusia. Maria avea 17 ani, iar Ferdinand, ofițer al Armatei Române și moștenitor al Coroanei, 27. Ceremonia a fost una dublă: catolică și protestantă.
În încregătura de regi, prinți și împărați ai Europei, prințesa britanică se afla mai sus decât cei doi prinți din aripa colaterală a dinastiei de Hohenzollern de la București - Carol I și Ferdinand. Era nepoata de fiu a Reginei Victoria, stăpână a unui „imperiu unde soarele nu apunea niciodată”. Iar prin mama sa, prințesa Maria Alexandrovna Romanova, era unica fiică a țarului Alexandru al II-lea.
În deceniile următoare, va conta că Regele George al V-lea al Angliei îi era văr primar, iar viitorul țar, Nicolae al II-lea, văr primar, de asemenea.
Dar a contat la fel de mult educația strictă și sistematică primită la București de cei doi principi moștenitori. Rangul a însemnat pregătire militară temeinică pentru Ferdinand, proiecte educative, sanitare, culturale și de artă pentru Maria.
Der Oncle aka Regele Carol I era exigent și neînduplecat. Agendele erau încărcate de îndatoriri, mesele frugale, iar distracțiile puține și controlate. Tensiunile? Pe măsură.
Relațiile cu voluntara prințesă engleză se vor îmbunătăți după apariția primilor copii: Carol - viitorul Rege Carol al II-lea al României - și Elisabeta, viitoare regină a Greciei. Vor urma Maria, viitoarea Regină a Serbiei, Nicolae, Ileana și Mircea.
După moartea Regelui Carol I, pe 10 octombrie 1914, Ferdinand devine rege, iar Maria regină.
Cei doi își încep domnia în vremuri grele. Primul război mondial începuse în iunie, iar bătrânul Rege Carol I fusese nevoit, după o viață de lupte, să accepte neutralitatea României, în ciuda unui acord cu țara sa natală, Germania, și cu Imperiul Austro-Ungar.
Așa voiau liderii politici ai țării pentru Transilvania, așa înclina balanța prințesa moștenitoare, așa cereau mitingurile de la București. Carol I era un rege constituțional, iar Transilvania era de multă vreme în gândul lui. Cu știința lui, banca națională și guvernele trimiteau ajutoare și bani românilor transilvăneni pentru școli, teatre, presă în limba română, etc. În plus, i-a permis premierului Brătianu să înceapă negocierile pentru intrarea României în Antantă - alianța alcătuită din Franța, Anglia și Rusia.
Aceste negocieri se vor încheia abia doi ani mai târziu. Ionel I. C. Brătianu, fiul celui care câștigase Independența, a refuzat să intre în război fără garanțiile celor trei Mari Puteri că la capătul luptelor, Transilvania va fi a României.
Nu este întâmplător că ziua aleasă de autoritățile politice și militare ale României pentru ca Armata Română să treacă dincolo de Carpați a fost 15/22 august 1916.
Era ziua de Sfânta Maria când Regele Ferdinand a dat marele ordin: „Români! Războiul, care de doi ani a încins tot mai strâns hotarele noastre, a zdruncinat adânc vechiul aşezământ al Europei şi a învederat că pe viitor numai pe temeiul naţional se poate asigura viaţa paşnică a popoarelor. Pentru neamul nostru, el a adus ziua aşteptată de veacuri de conștiinţă naţională, ziua unirii lui”.
Îl găsiți și îl puteți regăsi oricând înscris pe Arcul de Triumf, acolo unde au fost reașezate, după prăbușirea comunismului, efigiile în piatră ale Regelui Ferdinand și Reginei Maria: regele soldat și regina soră medicală. Fiindcă așa au câștigat războiul.
1916-1918 au fost doi ani cumpliți pentru România. Pe 6 decembrie 1916, cu o Armată Română înfrântă, trupele germane au ocupat Bucureștiul. Autoritățile s-au retras la Iași, alături de zeci și sute de mii de refugiați care au luat calea Moldovei. În februarie 1917, țarul abdică. Ajutorul rusesc, și așa problematic, nu mai vine deloc. Bolile, mizeria, panica făceau ravagii. Singurul ajutor consistent a venit dinspre Paris, din partea Misiunii Militare Franceze, dar părea cu totul insuficient.
Victoria părea imposibilă. Când nimeni nu mai credea, Maria a refuzat să capituleze. Era prea mândră, prea sus, dar și prea aproape de oamenii pe care îi îngrijea de-o viață ca să cedeze.
Această „mamă a răniților” a salvat ceea ce inamicii încearcă din greu să distrugă în orice război: încrederea.
Contribuția ei la recunoașterea Marii Uniri, după război, e și ea memorabilă.
Când negocierile României la Versailles au intrat în impas, în 1919, Regele Ferdinand, premierul Brătianu și prințul Barbu Știrbei au decis să o trimită pe Maria să limpezească apele.
A fost la Londra, la vărul ei, Regele Angliei. Iar la Paris, aroganța premierul francez Clemeanceau n-a avut nicio șansă. Președintele american Woodrow Wilson a fost impresionat.
Regina României nu făcea - nu-i așa? - decât să confirme principiul națiunilor pe care americanul îl anunțase Europei în 1918. Dar a contat argumentația unei ființe elegante, într-o engleză perfectă, alternând cu o franceză la fel. Era o figură dominatoare și muncită în același timp, despre care o lume întreagă aflase deja că își pusese viața în pericol zilnic ca să aibă grijă de oameni sărmani, că schimbase pansamente pline de puroi și sânge, și se târâse prin noroaie, împreună cu soră-sa, Vicky, și ea prințesă, ca să refacă, bătând satele dinspre munte, aprovizionarea cu lemne a Iașiului, îndesat de refugiați - femei, copii, bătrâni, soldați, fugari de peste tot, boli și belele.
Fiindcă indiferent cât de impunătoare arată Maria - în fotografiile de epocă de la Paris, Londra ori București, în rochii de mătase, cu blănuri fine (avea puține și mai ieftine decât alte regine) ori în ținuta bizantino-celtică de la Încoronarea de la Alba Iulia din 15 octombrie 1922 - adevăratul ei chip nu îl cunosc decât cei pe care i-a încurajat atunci când nimeni nu mai avea puterea să spere.
