În urmă cu cinci ani, când nu împlinise încă 50 de ani, domnul Nicu a început să aibă mari probleme de sănătate (numele este fictiv pentru că a cerut să nu-i divulgăm identitatea și alte date personale).

„Mergeam 100, 200 de metri și simțeam că îmi ia talpa foc”, povestește acum.

„Mi s-au mâncat arterele”.

În 2022, la un simplu control de medicina muncii, a aflat că are diabet. În același timp, unul dintre degetele de la piciorul bolnav s-a inflamat.

„M-am dus la Spitalul Fundeni, iar acolo medicii mi-au spus că se vedea pe arteriografie că, de la genunchi în jos, arterele nu se mai văd”, continuă bărbatul.

Nu știe exact de la ce i s-a tras. „Poate fi de la țigări, mâncare...”, spune el.

Omul e înalt și solid.

În ultimii trei ani, domnul Nicu a rămas fără două dintre degetele de la piciorul bolnav. Apoi, o infecție i-a acaparat piciorul.

Mărturisește că medicii l-au avertizat că va ajunge la amputație, iar asta s-a întâmplat la începutul acestui an.

„Inițial, n-am putut să accept să-mi taie piciorul”, spune domnul Nicu. I-a transmis asta și medicului care îl avea în grijă.

De lângă el, soția completează: „Eu am zis atunci că se sfârșește pământul dacă nu e el pe două picioare”.

A acceptat situația, după o discuție cu o asistentă. „Mi-a zis că pot să mor, că dacă plec acasă mi se poate agrava situația și aia e!”

Operația a decurs bine. „A doua zi după intervenție mergeam cu un cadru”, mai spune domnul Nicu.

După o săptămână, a ajuns acasă fără jumătate de picior.

Avea să descopere că amputația îi aducea nu doar noi probleme medicale, ci și unele cel puțin la fel de complicat de gestionat: probleme legate de bani și de birocrație.

Primul lucru pe care l-a făcut a fost să caute o firmă de protezare. A aflat că proteza de care avea nevoie costa 40.000 de lei, echivalentul a 8.000 de euro.

Familia nu avea acești bani. A vândut mașina.

Statul poate deconta cel mult 2.300 de lei pentru o proteză parțială de picior, în funcție de tip, iar ajutorul poate fi acordat doar o dată la doi ani, potrivit Casei Naționale de Asigurări de Sănătate.

Ajutorul pe care statul i-l acorda era de aproximativ 5% din costul protezei.

Pentru domnul Nicu, decisiv în șansa de a putea merge din nou a fost ajutorul financiar al celor din jur. „M-au ajutat mult colegii și șefii cei mari”, spune bărbatul.

Numai că, odată ce a putut merge din nou, cu un picior sănătos și cu celălalt protezat, domnul Nicu s-a lovit de realitatea teribilă prin care trece orice persoană cu proteză de membre.

Capătul membrului rămas după amputare se micșorează din cauza folosirii reduse mâinii sau piciorului, așa că piesa în care intră această parte, respectiv cupa, trebuie schimbată.

La fel, manșonul care învelește membrul amputat trebuie schimbat des.

Domnul Nicu povestește că, de la protezarea din aprilie, a schimbat deja două cupe. Acum o folosește pe cea de-a treia.

„Cupa e 2.000 de lei, un manșon 6.400 de lei, vă dați seama că e greu”, explică bărbatul.

A cerut și primit de la Casa de Asigurări o parte din banii necesari, 5.000 de lei, achiziționării unui cărucior cu rotile imediat după amputație.

Potrivit Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, în 2024, casele de asigurări au decontat peste 825.000 de dispozitive medicale (inclusiv dispozitivele acordate prin închiriere).

În această categorie pot intra zeci de dispositive sau piese, inclusiv pentru o respirație mai bună. Costul tuturor acestor dispozitive a depășit anul trecut 337 de milioane de lei.

Domnul Nicu nu-și permite să se pensioneze pe caz de boală.

Lucrează opt ore într-un birou al unei instituții publice, apoi alte două ore la o firmă privată.

În România, pensia medie de dizabilitate este puțin peste 1.100 de lei pe lună, adică un pic mai mult de 200 de euro.

O persoană aflată într-o astfel de situație mai poate primi din partea autorităților și o indemnizație de handicap de cel mult 500 de lei pe lună.

În ultimii 20 de ani, domnul Nicu a lucrat pe contract de muncă, așa că este asigurat. Regretă însă că în tinerețe a muncit la negru - acei ani s-ar fi putut aduna acum la vechimea pentru pensionare la termen.

Vârstnicii cu boli asociate bătrâneții, incluși în statistica persoanelor cu dizabilități

În 2006, în România erau înregistrate în statisticile statului aproximativ jumătate de milion de persoane cu dizabilități fizice și psihice.

19 ani mai târziu, în iunie 2025, numărul lor este de aproape un milion.

Dintre aceștia, 8,5%, adică peste 83.000 sunt copii, arată statistica Autorității Naţionale pentru Protecția Drepturilor Persoanelor cu Dizabilităţi (ANPDPD). Instituția este subordonată Ministerului Muncii, Familiei, Tineretului și Solidarității Sociale.

Tot în categoria persoanelor cu dizabilități intră, statistic, și persoanele vârstnice care odată cu înaintarea în viață se îmbolnăvesc de boli asociate bătrâneții.

Președinta Consiliului Național al Dizabilității din România (CNDR), Daniela Tontsch, spune că această încadrare nu este corectă.

Argumentele sale sunt că „vârstnicii au nevoie de măsuri de protecție specifice, iar noi, ceilalți, persoanele cu dizabilități, avem nevoie de incluziune în muncă, avem nevoie de asistență pentru reabilitare”.

În țara cu „foarte creștini” și „foarte ajutători”, doar 6 din 100 de adulți cu dizabilități muncesc

Dintre adulții cu dizabilități din România - aproape 883.000 - doar 56.674 muncesc oficial, așadar mai puțin de 6%.

Este un procent constant în ultimii ani, deși statul fie a acordat facilități, fie a înăsprit condițiile pentru angajatori.

O lege în acest sens obligă șefii instituțiilor de stat și patronii/ managerii firmelor de stat și private care au peste 50 de salariați să angajeze cel puțin 4% din personal oameni cu dizabilități, potrivit pregătirii fiecăruia.

De exemplu, o firmă cu 100 de salariați ar trebui să aibă, teoretic, cel puțin 4 angajați cu dizabilități.

În cazul în care entitatea juridică nu angajează oameni cu asemenea probleme de sănătate, este obligată să plătească o amendă.

Cuantumul este calculat în funcție de salariul minim brut, puțin peste 4.000 de lei în prezent, înmulțit cu numărul persoanelor cu dizabilități neangajate.

Pusă într-o ecuație socială, din care fac parte compania, persoana cu dizabilități și statul, situația actuală e o succesiune de minusuri și pierderi.

Astfel, amenda plătită pentru o neangajare de companie reprezintă dublul pensiei de invaliditate, minus munca depusă de un om care vrea să fie ca toți ceilalți și minus integrarea și starea de spirit mai bună a acelei persoane.

În schimb, angajarea numărului legal de persoane cu dizabilități înseamnă pentru firme un bonus lunar de peste 2.000 de lei pentru fiecare astfel de contract, cel puțin dublarea venitului acelei persoane, valoarea propriu-zisă a muncii omului și viața lui mai bună, în general.

Cu toate acestea, din cauza lipsei de informare, a prejudecăților, dar și a dorinței ori posibilității de a crea anumite condiții speciale pentru persoanele cu dizabilități, cele mai multe instituții și firme nu angajează deloc persoane cu dizabilități sau angajează un număr sub pragul minim impus de lege.

Am căutat pe una dintre marile platforme online de locuri de muncă joburi adaptate persoanelor cu dizabilități. Am găsit aproximativ 1.200, majoritatea oferite de companii private.

Printre puținii angajatori de stat care oferă pe platformă cel puțin câte un post pentru persoane cu dizabilități se află și Banca Națională.

Președinta Consiliului Național al Dizabilității din România, Daniela Tontsch, spune că statul ar putea oferi un sprijin mai eficient oamenilor cu aceste probleme.

De exemplu, abia prin noua lege a pensiilor, intrată în vigoare anul trecut, pensionarii de invaliditate au primit dreptul de a cumula acest venit cu altele. O chestiune ce trena de mai mult de un deceniu.

Dar, subliniază Daniela Tontsch, nici acum instituțiile de stat nu au explicat cum se aplică normele legii în ceea ce-i privește.

„În momentul acesta, avem probleme pe partea de normare. Nu știm exact câte ore pot munci persoanele încadrate în gradele unu, doi și trei (de handicap, n.red.). Există niște procente în lege, dar noi nu știm cum să le transpunem și nici angajatorii. Angajatorii ne întreabă pe noi”, explică reprezentanta persoanelor cu dizabilități.

Secretarul general al Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Persoanelor cu Dizabilitati (ANPDPD), Romi Mihăescu, susține că autoritățile fac tot ce pot pentru facilitarea angajărilor.

„Sunt și foarte multe persoane cu dizabilități care nu vor să lucreze și se mulțumesc cu indemnizațiile mici”, de până la 500 de lei, adaugă el.

Mai nou, instituția pe care o conduce, spune Romi Mihăescu, a convins ANAF să se implice în eliminarea celor care profită de cei cu dizabilități și de avantajele oferite de stat la schimb.

Potrivit Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă, entitățile juridice care au angajat procentul minim obligatoriu de persoane cu dizabilități primesc timp de un an, lunar, din partea statului, o indemnizație de 2.250 lei pentru fiecare persoană cu handicap.

Au obligația însă să mențină contractul cu acele persoane cel puțin un an și jumătate.

În același timp, statul sprijină și menținerea pe piață a unor companii așa zis „sociale” în care persoane cu dizabilități pot crea produse care ulterior să fie cumpărate de oricine, în contrapondere la obligația de a angaja persoane cu dizabilități.

„Numai anul acesta s-au ridicat opt licențe ale unor firme (n.r. - care s-au declarat companii sociale pentru persoane cu dizabilități) care cumpărau laptopuri dintr-o parte și le vindeau în partea cealaltă. Nici măcar ambalajul nu-l schimbau”, explică oficialul Autorității Naţionale pentru Protecția Drepturilor Persoanelor cu Dizabilităţi.

Secretarul general ANPDPD, Romi Mihăescu, admite însă că cele mai multe entități evită să angajeze oameni cu probleme de sănătate.

O posibilă explicație: «De ce să ne legăm la cap, să angajăm persoane cu dizabilități, să le creăm niște condiții de lucru incluzive, când mai bine plătim taxa».

Reprezentantul ANPDPD crede că o astfel de gândire provine dintr-o „lipsă totală de empatie”. Asta deși „noi, poporul român, ne batem în general cu cărămida în piept că suntem niște oameni foarte creștini și foarte ajutători”.

Statul profită de amenzi. Ce face cu banii?

O altă schimbare legislativă pozitivă, valabilă de la 1 ianuarie 2025, obligă firmele și instituțiile publice să facă dovada că au căutat să angajeze persoane cu dizabilități și au cerut ajutorul mai multor organizații de profil.

Daniela Tontsch explică: „Suma strânsă din așa-zisa amendă de handicap se duce în bugetul statului. Statul nu folosește acești bani pentru pregătirea profesională a persoanelor cu dizabilități. Și atunci, eu, dacă aș fi reprezentantul unei companii, m-aș întreba de ce am plătit banii ăștia dacă nu-mi dai nimic la schimb, de ce mă amendezi lună de lună, an de an”.

Președinta Consiliului Național al Dizabilității din România susține că, numai în 2024, firmele și instituțiile publice au plătit la bugetul statului, pentru neangajarea de persoane cu dizabilități, aproximativ 600 de milioane de euro, adică 3 miliarde de lei.

Europa Liberă a cerut Agenției de Administrare Fiscală (ANAF) date oficiale pentru 2024 însă Fiscul nu a răspuns încă.

În 2024, Europa Liberă a mai scris despre cum majoritatea adulților cu dizabilități din România nu lucrează, cei mai mulți stau izolați în case, iar o mică parte în centre sociale.

La acel moment, ANAF a precizat că între 1 ianuarie 2022 și 30 noiembrie 2023, firmele de stat și private și instituțiile publice au plătit un total al amenzilor de peste 5 miliarde de lei (1 miliard de euro) pentru că au refuzat să angajeze oameni cu diverse dizabilități.

Cele cinci miliarde de lei au mers la bugetul de stat. Suma echivalează cu peste un sfert din bugetul Ministerului Sănătății pe 2024.

Astfel, din datele ANAF şi din cele menţionate de Consiliul Naţional al Dizabilităţii, rezultă că în trei ani - 2022, 2023, 2024 - totalul amenzilor plătite statului a ajuns la aproximativ 8 miliarde de lei (1,6 miliarde de euro).

Întrebată, în 2024, cine a plătit cel mai mult pentru că nu a angajat persoane cu dizabilități, ANAF a invocat secretul fiscal, așa că nu a răspuns.

Cert este că printre cei care au plătit taxa se află Administrația Prezidențială, Guvernul României și chiar Ministerul Muncii, după cum au explicat chiar aceste instituții pentru Europa Liberă.

Statul se gândește să reducă tipurile de handicap

Secretarul general al ANPDPD, Romi Mihăescu, admite că instituțiile care au în evidență persoanele cu dizabilități și care au certificat problema medicală prin încadrarea într-un grad de handicap, iau acum în calcul să modifice sistemul.

Încadrarea unei persoane într-un grad de handicap îi permite persoanei respective să iasă la pensie pe motiv de invaliditate, iar celei care muncește să nu plătească impozit pe veniturile din salarii şi indemnizaţii de natură salarială.

Această înlesnire - neplata de impozite pe veniturile din salarii, în condițiile unei impozitări împovărătoare - a avut ca efect colateral corupt, punerea în circulație pe piața muncii a numeroase certificate de handicap nejustificate.

„S-a lucrat la un alt tip de abordare a criteriilor (de acordare a gradului de handicap, n.red.), deocamdată este în stand-by, se lucrează la un studiu de impact financiar”, spune reprezentantul statului.

El crede că cele 10 tipuri de handicap și 4 grade de handicap sunt prea multe.

Tipuri de handicap recunoscute de stat:

fizic, vizual, auditiv, surdocecitate, somatic, mintal, psihic, HIV/SIDA, asociat, boli rare.

Grade de handicap:

ușor; mediu; accentuat; grav.

Pe de altă parte, președinta Consiliului Național al Dizabilității din România, Daniela Tontsch, reclama că, de câteva luni, mii de persoane cu dizabilități sunt hărțuite.

Sunt chemate la comisii de reevaluare mai ales cei care au carnete de șofer. Nu ar fi vizate atât persoanele cu dizabilități care conduc mașini, ci mai degrabă „cernerea acestor certificate de încadrare în grad de handicap”, admite ea.

Daniela Tontsch crede însă că autoritățile abuzează în acest proces după ce nu au fost în stare să asigure integritatea comisiilor de acordare a gradelor de handicap.

„Sunt persoane care au afecțiuni ale coloanei, care au forță în brațe, care au mașini adaptate, care pot conduce, avem piloți de Formula 1 cu astfel de afecțiuni. Deci nu există nicio problemă, pentru că ei au mașinile adaptate”, explică președinta Consiliului.

Întrebată dacă motivele rechemării la comisiile de reevaluare a situației medicale pot fi justificate prin criza financiară a țării, Daniela Tontsch amintește amar că economisirea banului public se face după ce statul „n-a putut să țină asta în frâu” valul de certificate nejustificate.

Asta în timp ce multe comisii de evaluare au amânat ani de-a rândul încadrarea definitivă în gradul de handicap corespunzător gravității a unor persoane fără picioare sau mâini.

Periodic, oameni atât de crunt loviți erau nevoiți să stea la cozi ore întregi pentru a arăta unor comisii că membrele nu le-au crescut între timp.

Din 2025, spectacolele accesibile celor cu dizabilități sunt obligatorii

Pe 30 iunie, la Teatrul Național „I. L. Caragiale” București s-a jucat prima piesă de teatru în care actori au fost inclusiv persoane cu dizabilități - „Nicio pastilă magică”, de Christian O’Reilly.

Ei înșiși oameni cu probleme de sănătate, Alex Tache, Ariana Mihaela Dumitru, Paul Lucian Teodorescu, Arian Cristian Notrețu și Alexandru Calițoiu au jucat în roluri care au arătat publicului cum și cât de mult suferă o persoană care are o dizabilitate.

Regizorul spectacolului, Laurențiu Rusescu, mărturisește că, lucrând cu actori cu dizabilități, a descoperit nu doar cât de nedreptățite de societate sunt aceste persoane, dar și cât de aspru au învățat să se raporteze acești oameni la propria lor persoană.

„Persoanele cu dizabilități ascund ceea ce noi, oamenii fără dizabilități, nu ne-am gândi să ascundem. Ei ascund ceea ce nu pot face din dorința de a fi tratați ca ceilalți oameni, ascund ceea ce nu pot, ceea ce nu este corect pentru ei. Pe mine, dacă nu pot să cânt, asta nu mă doare. Dar persoanele cu dizabilități, dacă nu pot face ceva, faptul e asociat invariabil cu o durere, cu o suferință fizică, cu o invaliditate care le provoacă suferință”, explică regizorul.

Laurențiu Rusescu povestește că abia în timpul repetițiilor pentru spectacol a realizat că în jurul Teatrului Național din București, deci în inima Capitalei, nu există nici măcar un singur restaurant cu acces pentru copiii, tinerii, femeile și bărbații cu dizabilități.

Progrese? Da, fără îndoială.

Din ianuarie 2025, de pildă, instituțiile culturale sunt obligate prin lege să aibă măcar un spectacol pe an accesibil persoanelor cu dizabilități.

Obstacole? De asemenea.

Regizorul spectacolului „Nicio pastilă magică”, Laurențiu Rusescu, mărturisește că atunci când a împărțit invitații la piesa de teatru jucată de personaje de-adevăratelea în cărucioare, a fost izbit de o reacție surpriză:

„Am primit un refuz care a fost foarte clar formulat: «Nu pot să vin pentru că mă deprimă să văd așa ceva!». (…) Deci la nivelul ăsta suntem: «Dacă nu-l văd, nu există! Dacă îl văd, mă întristează! Deci, mai bine să nu-l văd!».

Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.