Departe, în adâncul unei mine abandonate din Krusne hory (Munții Metaliferi) din nord-vestul Cehiei, aparatul de măsurare a radiațiilor al lui Jakub Kristek dă alarma în momentul în care bărbatul ridică de la pământ o piatră de mărimea unui pumn.

„Minereu de uraniu”, spune Kirstek, arătând spre petele de minerale verzi care strălucesc sub lanterna frontală, înainte de a pune piatra la loc în grămadă.

Kristek este doar unul dintre cei câțiva minerologi amatori care au descoperit, căutând minerale rare, o serie de mine secrete care datează din vremea în care setea Uniunii Sovietice pentru uraniu, de la începutul cursei înarmărilor, era de nestăvilit.

După ce Statele Unite au devastat, în august 1945, orașul japonez Hiroshima cu o bombă nucleară, șefii URSS-ului au pus ochii pe uraniu, pe care l-au numit „cea mai importantă materie primă” a noii ere.

În noiembrie același an, Uniunea Sovietică a semnat un acord secret cu Cehoslavacia, pentru a extinde masiv mineritul pentru „pentru minereuri și concentrate care conțin radiu și alte elemente radioactive” din munții bogați în minerale ai masivului din Boemia.

Proiectul sovieto-cehoslovac pentru extragerea uraniului a început cu trimiterea, de către Kremlin, a unor consilieri și a unor tone de alimente pentru a susține minerii acestei țări.

Dar după ce stânga susținută de sovietici a preluat puterea la Praga în 1948, Kremlinul lui Stalin a avut libertatea de a acționa cu mai multă duritate.

Minerii cehoslovaci, plătiți generos pentru a extrage uraniu, au fost în curând depășiți numeric de criminali și disidenți politici obligați să facă același lucru.

Tomas Bouska este fondatorul Politicti vezni, o organizație care se ocupă cu păstrarea memoriei prizonierilor politici cehi.

În contextul „febrei uraniului” din Uniunea Sovietică, spune el pentru RFE/RL, orașul minier istoric Jachymov a fost închis pentru orice persoană care nu avea autorizație oficială de acces, iar „la un an după venirea comuniștilor la putere [în 1948], aceștia l-au transformat într-o adevărată colonie penitenciară gulag”.

Zeci de mii de prizonieri au fost trimiși în minele de la Jachymov, unde au muncit în nori de praf radioactiv.

„Nu era niciun fel de ventilație și nu aveam măști sau aparate pentru respirat”, își amintește unul dintre supraviețuitori. „Așa că în fiecare zi, la plecare, eram gri sau roșii, în funcție de minereul de uraniu care era procesat”.

Mai mulți foști deținuți au descris celebrele „autobuze rusești” care ilustrează condițiile din lagăre.

Înainte de începerea turei în mine, sute de prizonieri se adunau în curtea închisorii, apoi, după cum descrie un supraviețuitor, „trebuia să ne strângem atât de mult încât să ne atingem șoldurile și corpurile unii altora. Apoi [gardienii] ne înconjurau cu o frânghie de oțel, groasă de aproximativ 5 milimetri, pe care o legau cu un lacăt”.

Masa de oameni se îndrepta apoi ca un singur om spre intrarea în mină.

Prizonierii foloseau unelte manuale, precum și explozibili pentru a extrage bucăți de minereu radioactiv.

În mina din Munții Metaliferi, Kristek arată spre un seif din beton în care, spune el, erau păstrate explozibilele „pentru ca prizonierii să nu poată avea acces la ele”.

Violența în mine era ceva obișnuit, iar unii prizonieri își amintesc că jefuiau minerii plătiți pentru a le lua minereul radioactiv, ca să-și poate face cotele zilnice.

Pentru Kristek, explorarea minelor de uraniu din perioada Războiului Rece nu are atât de mult scopul de a descoperi infrastructura sovietică, cât de a descoperi condițiile unice din interiorul acestora.

Cavernele subterane radioactive pot crea minerale noi în câteva decenii.

Kristek, care a publicat patru articole științifice despre descoperirile sale și așteaptă confirmarea altora prin teste de laborator, cunoaște din proprie experiență pericolele minelor abandonate.

Când era adolescent, aproape că a fost strivit într-una dintre ele.

„Eram singur și săpam ca să ajung la o mină veche, iar intrarea s-a prăbușit peste mine”, își amintește el.

„Capul și un braț îmi erau libere, așa că am reușit să sap ca să ies, dar a fost foarte înfricoșător.”

Astăzi, când e tată al unui copil, riscă doar ocazional expediții solo. „Găsesc spațiul și liniștea înfiorătoare”, spune el. „Uneori cânt cu voce tare când sunt acolo jos.”

Scena minerologiei este mică și strâns legată în Republica Cehă, dar Kristek spune că unele bande criminale lucrează în subteran.

„Oamenii exploatează literalmente unele mine abandonate și sunt foarte ostili față de alte grupuri.”

În orașul minier istoric Krupka, din nord-vestul țării, spune el, „mai exista încă un zăcământ mare de staniu, iar acești [mineri ilegali] îl extrăgeau”.

Nu se știe dacă uraniul e extras ilegal, dar Kristek afirmă că, având în vedere cerințele specifice pentru prelucrarea materialelor radioactive, acest lucru este foarte puțin probabil.

Găsirea intrărilor în mine, care seamănă câteodată cu vizuini mari de animale, se face printr-o combinație de studiere a fotografiilor aeriene istorice și a cunoștințelor transmise de generațiile anterioare de exploratori minieri, precum și direct de la foști deținuți politici.

În interiorul minelor abandonate în anii 1960, suporturile din lemn au putrezit de mult. În unele secțiuni ale minei se pot vedea prăbușiri ale tavanului, ceea ce face ca explorarea acestora să fie astăzi o experiență dificilă, chiar și pentru exploratorii experimentați.

„Prăbușirea este cel mai rău lucru, pentru că nu poți face nimic în această situație”, spune Kristek, referindu-se la un explorator cehoslovac care a fost îngropat sub pietrele căzute într-o mină din Jachymov și al cărui corp nu a fost niciodată recuperat.

Kristek spune că este bucuros că a explorat atât de multe spații încărcate de istorie, cât timp acestea sunt încă accesibile.

„Cu cât trece timpul, cu atât mai multe dintre aceste mine se vor prăbuși și se vor pierde pentru totdeauna.”

Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI